Adia

Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”

Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

Înainte de toate, pentru că cineva pe care menționez aici îmi citește blogul, vreau să subliniez : Nu te supăra pe mine, știi că te iubesc. Dar mai știi cum te-ai simțit tu când ai primit de la Emil un bibelou în formă de țap de 8 martie?

Când am împlinit 20 de ani, am primit, printre altele, o pereche de botine absolut superbe. Am fost aproape la fel de încântată ca și prietenele mele care au același număr la picior și pot să le împrumute.

Când am împlinit 21, de la aceeași persoană cu botinele, am primit…un aparat de făcut iaurt ! Nici nu știam că există așa ceva. În orice caz, a fost ca și cum mi-ar spune “ai ajuns la o vârstă în care ai așa de puține oportunități încât ai timp suficient să-ți faci propriul iaurt, că oricum n-ai nimic mai bun de făcut. Ești bătrână, începi să te usuci pe picioare și să te doară articulațiile atunci când plouă. Măcar să mănânci iaurt fără conservanți, așa e înțelept, având în vedere starea ta de sănătate precară, datorată trecerii timpului. În plus, cu banii pe care i-ai fi dat pe iaurt din magazin poți să-ți cumperi cremă anti-rid !”

Am impresia că aparatul ăsta ar fi fost un cadou mult mai potrivit pentru o călugăriță ce stă la o mănăstire așa de izolată încât mai degrabă ar avea la îndemână vaci, decât un loc de unde să-și chiar cumpere iaurt. Poate acolo ar fi fost perceput ca un dispozitiv incitant, ba chiar ușor scandalos, de către măicuțele mai severe.

Pentru mine, însă, aparatul ăsta-i începutul sfârșitului. Ziua în care o să-l pun în funcțiune o să fie ziua în care îmi plec capul și spun “Mă predau, viață. Ia-mi gâtul !”