Adia

Da, am avut destulă răbdare încât să urmăresc personajele în toate momentele idilei lor. Trist, ştiu.

Mi-am reînceput ieri practica, oameni buni. Tot în penitenciar, ca anul trecut, doar că nu în acelaşi. Nu o să insist prea mult pe faptul că m-am rătăcit de 4 ori mergând încolo şi de 3 ori venind înapoi şi că am ajuns la concluzia că pentru mine GPS-ul e o necesitate, nu un moft, ci o să povestesc doar cum a fost.

Spre deosebire de prima dată, acum n-am avut emoţii mai deloc. Nu mi-am uitat numele, n-am stâlcit cuvinte, nu mi-a venit să râd, nu m-am pierdut atunci când am primit răspunsuri neaşteptate şi am fost capabilă de o introducere mult mai bună decât “Ăăăăă, ăăăă….aici ţi-ai făcut tatuajele ?” (Memorabilă primă întrebare pe care să o pui primului deţinut cu care vorbeşti vreodată!)

De data asta am avut de luat interviul de evaluare unui bărbat de 42 de ani, nu foarte fioros. Omul a fost destul de cooperant, n-a refuzat nici o întrebare, deşi avea opţiunea asta, mi-a vorbit calm şi chiar mi-a dat  detalii suplimentare atunci când m-am ferit să cer.  Trecem peste etapele iniţiale, îmi spune despre viaţa lui dinainte să fie să închis, despre familie, despre meseria lui oficială, despre cum a încercat să se sinucidă, spânzurându-se cu propria cămaşă de patul de la etaj chiar după ce a fost arestat şi despre “tovarăşul” lui, care l-a ajutat să iasă din depresie şi cu care “e împreună”  de doi ani. Evident, mi-a fost jenă să-l întreb dacă se referă la acel gen de “împreună”, pentru că dacă l-aş fi întâlnit în afară mi-ar fi părut un homofob convins, dar, 5 ani de închisoare la activ  şi încă 9 de făcut….

Pe la jumătatea discuţiei îl întreb, aparent ca fapt divers, pentru ce e condamnat.

- Viol. O spune aşa de jovial şi nonşalant, de parcă mi-ar fi spus “albaştrii”, vorbind despre ochii soţiei. Apoi, ridicând din umeri, cu un început de zâmbet : se-ntâmplă…

Înainte să mă gândesc ce să răspund, ca să nu sune ca o condamnare şi să nu mai vrea să aibă de a face cu mine, continuă:

- Eu aveam un apartament de care soţia nu ştia şi mai stăteam acolo cu amanta. Ca şi cum aveam două vieţi, înţelegi?

- Înţeleg, dar ce legătură are cu violul ? Aţi violat amanta ? Din moment ce eraţi împreună nu se presupune că era de acord?

- Păi….cum să-ţi zic…amanta nu era tot aceeaşi. Adică…mai stăteau la mine fete până le făceam paşapoarte ca să le trimit dincolo.

Hopa…, lasă încet că zice tot. Viol, auzi…deja era şi proxenetism. Ce să mai, omul proba marfa înainte să o vândă mai departe. Din toată conversaţia noastră, singura dată când s-a pierdut cu firea a fost atunci când l-am întrebat dacă făcea acte fetelor pe numele lor adevărate.

- Da’ ce vrei să zici domniţă, că eu umblu cu falsuri ?

Nu, nu…cum aş îndrăzni să-l acuz de o asemenea monstruozitate? Revenim pe pista corectă şi continuă omul meu povestea:

- O fată mi-a fost  mai dragă, aşa că…a rămas la mine vreo 3 luni. N-a vrut ea la început, dar pe urmă cred că a început să mă iubească…

Pe scurt, omul a sechestrat-o. Într-o seară, au venit pe la el câţiva prieteni, s-au îmbătat şi au bătut-o şi violat-o, toţi. După ce au căzut fiecare prin câte un colţ, răpuşi de băutură, femeia a reuşit să iasă pe balcon, în pielea goală, de unde a sărit în balconul vecinilor de lângă şi ăia au chemat poliţia.

- Da’ eu cred că era supărată pe mine că am dat-o la alţii, că altfel nu mă dădea ea la poliţie…Şi cu nevasta cât scandal am avut ! Îmi zicea “bine mă, nu-i destul că m-ai avut pe mine şi pe amantă, ţi-or trebuit încă 7 pe lângă ?”. Apoi, pe un ton confidenţial: Ea crede că au fost numai 7, sărăcuţa…da’  în ultimii 10 ani au fost şi mai bine de 50…

Asta aşa.., ca să vedeţi cu ce oameni am de a face în fiecare vineri până la vacanţa de vară.

De vreun an încoace m-am pricopsit cu un hobby ieşit din comun. O să râdeţi, dar nu îmi pasă. Ba chiar, vă dau dreptate. Şi eu aş râde în nasul persoanei care mi-ar mărturisi aşa ceva. Apoi aş compătimi-o.

Uneori îmi petrec ore întregi urmărind familii de tineri căsătoriţi penticostali sau baptişti pe Hi5. E de ajuns să găsesc una, apoi încep să-i cotrobăi printre prieteni. Sunt unii la care mă uit o dată şi nu revin şi sunt alţii care-mi plac aşa de mult că-i adaug la prietenii mei, ca să rămân la curent cu vieţile lor aparent perfecte. Îmi place că au sute de poze, care zic mai mult decât “ce bine-mi stă cu blugii ăştia”. Mă uit la pozele de dinainte de căsătorie, apoi la pozele de la nuntă, apoi la pozele copiilor lor şi am impresia că-i cunosc.

Nu tânjesc la măritiş ca o fată bătrână, ci din contră, ideea mă înspăimântă de-a dreptul. Sigur, primii ani o să fie minunaţi, scăldaţi în adoraţie şi pasiune. Dar apoi ?! E imposibil ca iubirea să se păstreze proaspătă, jucăuşă, nebună…sau pur şi simplu..să se păstreze. E imposibil ! Oamenii se schimbă constant. Şi se schimbă individual, nu în cuplu sau în grup. Atunci ce înseamnă căsnicia? Parteneriat? Amiciţie? Obişnuinţă? Desigur, e convenabil să ai cu cine să împarţi sarcinile, să existe două salarii în loc de unul şi să ai 24/7  un reparator, tehnician, instalator şi electonist în casă. Problema e că nu mai e palpitant. Nu mai trăieşti, pur şi simplu…exişti.

Aşa că mă hrănesc cu iluzii ale iubirii acestor oameni. Pentru că par sincere şi simple. Pentru că văd doar trecutul şi prezentul, fără să iau viitorul în calcul. Poze şi atât. Ele nu pot să îmi spună că el vrea de fapt pe altcineva, că ea e nefericită, că sunt amândoi bâlbâiţi şi că nu sunt frumoşi, ci fotogenici. Ele pictează o realitate subiectivă, poveşti de viaţă prea idilice pentru a mă avea pe mine ca personaj principal vreodată.

PS: Şi eu vreau să mă dau aşa pe hintă  cu cineva! (excepţie făcând rochia)

Incerci sa te gandesti la maine si la ieri deodata…Sa impletesti o suvita din ce a fost cu una din ce ai vrea tu sa fie, sa termini si sa iasa asa de frumos incat sa nu-ti vina sa crezi ca e impletita de vorbele tale.

Incerci…dar iti danseaza in minte doar ziua de azi. Inchizi ochii si iti predai pleoapele soarelui, care-ti mangaie chipul cu ultimele raze inainte de asfintit.

Te trezeste din reverie batranica simpatica din vecini cand te cheama sa-ti dea prune peste gard. Te intorci spre ea si cuprinzi din priviri dealul pe care ieri ti-ai fi dorit sa ai lanterna. Auzi maraitul cainelui adresat unui dusman inchipuit… Iti simti picioarele goale invaluite in racoarea ierbii si renunti pentru o clipa la trecut si la viitor…

Pentru clipa asta…

De un timp incoace sunt la mare cautare asa numitii “crocs”. Ii stiti…Sunt galosii aceia badarani de plastic, in culori tipatoare care se presupune ca sunt foarte comozi, pentru ca iti sta talpa nu stiu cum in ei si au gaurele de aerisire care impiedica piciorul sa transpire.

S-a facut mare tam-tam pentru promovarea lor. Atat de mare incat ai zice ca se vorbeste despre inventarea masinii de spalat automate. Imi amintesc de atunci cum vorbeau doua vecine despre ea: “Iti zic tu, ii un lux. Iti si stoarce hainele singura, nu mai tre le scoti tu si sa le bagi in storcator si sa faci tot o apa in casa. Isi merita banii.”

Ce au asa special crocs-ii astia de apar in toate revistele, de obicei purtati de vedete ca sa ne faca si pe noi, oamenii simpli, sa ii cumparam?

Or fi ei comozi, dar la ce ii porti? Cum arata crocs-ii aia badarani la o rochita simpatica de vara?  Eu daca as vedea vreo fata purtandu-i in combinatia asta as fi sigura ca a pornit de acasa cu niste sandalute frumoase, dar i s-a rupt o bretea si nu a gasit la magazin decat crocs.

Oricum, mi-am promis mie insami ca nu o sa imi cumpar niciodata asa ceva. Ei bine, nu mi-am incalcat promisiunea, dar sunt, de astazi, rusinata posesoare a unei perechi de crocs. Galbeni. Galben-canar.

I-am incaltat de proba si ii port prin casa si prin curte doar ca o alternativa la umblatul descult. Sunt intr-adevar comozi, dar ma amuza trist faptul ca ii vad chiar si atunci cand nu ma uit la ei. Nu am de ales. Pasesc drept, cu capul sus si privirea inainte, dar tot imi acapareaza raza vizuala doua obiecte colorate prea puternic.

Ma simt si arat ca motanul incaltat. Am picioare de copil pregatit sa sara intr-o balta. Pacat ca nu ploua.