Adia

Astăzi m-am ars în palmă făcând pentru prima dată în viaţă mămăligă.

Săptămâna trecută era să-mi cumpăr un peşte gras la care să îi pun nume Gupta, asta în condiţiile  în care peştii mi s-au părut dintotdeauna dezgustători şi inutili. Apoi, pe rând, am fost hotărâtă să îmi fac rost de un căţel, un iepure şi o veveriţă degu.

Acum două săptămâni am petrecut o oră povestind cu un om al străzii la care i-am dus clătite şi în noaptea aceea am adormit scărpinându-mă, gândindu-mă îngrozită că am luat purici sau râie de la câinele lui, cu care m-am jucat pe tot parcursul conversaţiei. (Până la urmă se pare că am fost pur şi simplu paranoică.) A doua zi i-am descusut unei prietene  toţi nasturii de la palton, doar ca să-i cos înapoi, mai bine.

Acum trei săptămâni m-am strecurat lângă EL în pat, stricându-i somnul, şi l-am anunţat plângând că a murit Paul. Am râs isteric vreo 20 de minute, după ce l-am văzut sărind în picioare cu ochii cât cepele şi gata să plece de acasă în pijama, fără să-şi dea seama că Paul era de fapt un personaj dintr-un serial. I-am laudat apoi devotamentul şi i-am recomandat să rămână la fel de implicat sentimental în toate filmele şi cărţile mele.

Astea-s unele exemple de momente în care mă întreb “De ce nu m-am înscris la încă o facultate ?!?!?!”

Înainte de toate, pentru că cineva pe care menționez aici îmi citește blogul, vreau să subliniez : Nu te supăra pe mine, știi că te iubesc. Dar mai știi cum te-ai simțit tu când ai primit de la Emil un bibelou în formă de țap de 8 martie?

Când am împlinit 20 de ani, am primit, printre altele, o pereche de botine absolut superbe. Am fost aproape la fel de încântată ca și prietenele mele care au același număr la picior și pot să le împrumute.

Când am împlinit 21, de la aceeași persoană cu botinele, am primit…un aparat de făcut iaurt ! Nici nu știam că există așa ceva. În orice caz, a fost ca și cum mi-ar spune “ai ajuns la o vârstă în care ai așa de puține oportunități încât ai timp suficient să-ți faci propriul iaurt, că oricum n-ai nimic mai bun de făcut. Ești bătrână, începi să te usuci pe picioare și să te doară articulațiile atunci când plouă. Măcar să mănânci iaurt fără conservanți, așa e înțelept, având în vedere starea ta de sănătate precară, datorată trecerii timpului. În plus, cu banii pe care i-ai fi dat pe iaurt din magazin poți să-ți cumperi cremă anti-rid !”

Am impresia că aparatul ăsta ar fi fost un cadou mult mai potrivit pentru o călugăriță ce stă la o mănăstire așa de izolată încât mai degrabă ar avea la îndemână vaci, decât un loc de unde să-și chiar cumpere iaurt. Poate acolo ar fi fost perceput ca un dispozitiv incitant, ba chiar ușor scandalos, de către măicuțele mai severe.

Pentru mine, însă, aparatul ăsta-i începutul sfârșitului. Ziua în care o să-l pun în funcțiune o să fie ziua în care îmi plec capul și spun “Mă predau, viață. Ia-mi gâtul !”

Cel  mai rău lucru care ţi se poate întâmpla vreodată e să-ţi vezi toate visele împlinite. Picasso a spus cândva “a termina un tablou înseamnă a-l distruge”. Are dreptate. Oamenii îşi creează scopuri doar pentru a le vedea atinse, nu pentru a se bucura de ele zi dupa zi, la nesfâşit. Într-un fel…nu vrei neaparat pentru că vrei, ci pentru a-ţi demonstra că poţi. După ce entuziasmul victoriei piere, bătăile inimii reintră în rutină. De aceea îţi vine vara poftă de zăpadă şi iarna te uiţi cu jind spre nori, cerşind o rază de soare.

Uite, eu am fost dintotdeauna îndrăgostită de luna Decembrie. Fetiţa din sufletul meu alungă femeia şi gândurile ei serioase, privind în schimb viaţa de după steluţele din ochi. În fiecare an, însă, mi-a lipsit câte un element vital pentru a atinge fericirea absolută. Mai puţin anul trecut. Aveam tot ce am crezut vreodată că mi-aş putea dori, dar nu mai reuşeam să găsesc magia din aer.

Într-o seară mă întorceam în plimbare de la facultate, aşteptând să mă izbească în piept fetiţa, entuziasmată de ninsoare, de colinde, de luminiţe colorate şi de scârţâitul de sub tălpi. Pe Bulevardul Eroilor, învăluţi de o lumină slabă, portocalie, de felinar reflectat în zăpadă, doi tineri şedeau alături pe o bancă. Ea se chinuia să mănânce un măr glazurat, iar el o drăgăstos şi amuzat cum îşi lipea vârful nasului de zahărul topit. Momentul avea toate ingredientele pentru a mi se părea magic altădată. Atunci, însă, nu mă puteam gândi decât “Bleaga aia o să se răcească la ovare”.

As vrea să pot spune că totul e bine. Că sunt, în sfârşit fericită. Adevărul e că nu sunt decât o laşă care în loc să îşi privească sufletul în ochi, să-i întindă mână şi să se prezinte, îşi pune fericirea în braţele altora, aşteptând să-i fie acordată cu porţia, ca unui bolnav medicamentele.

Greşesc, ştiu. Dar ştiu în felul acela în care îţi dai seama prea târziu că ai intrat pe contrasens, ţi-e imposibil să întorci şi strângi din dinţi sperând să nu vină vreo maşină din faţă.

Nu-mi pot da seama dacă eu sunt cea care m-am schimbat sau dacă întreaga lume a evoluat în jurul meu, în timp ce eu am rămas aceeaşi.

Aştept zadarnic să devină mai uşor cu timpul. De fapt, e din ce în ce mai greu, pentru că fiecare zi mă duce mai departe de tot ce am cunoscut până acum şi mă doare conştientizarea că nimic nu o să mai fie vreodată la fel.

E greu. Păşesc sovăielnic înainte, aştepându-mă să cad, pentru că privirea mi-e încremenită peste umăr.

Fiecare om porneşte prin viaţă înconjurat de un filtru protector care să-i obtureze vederea spre rău şi urât – spre real.  Acesta fie se erodează câte puţin cu fiecare minciună, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare tristeţe, fie se sparge brusc şi zgomotos, izbindu-se puternic de un perete nemărginit de suferinţă.

Eu, prea comodă sau prea neputincioasă, n-am reuşit niciodată să mă dezbrac de tot de coconul care mi-a permis să rămân fragilă, fiind el puternic în locul meu. Prima fisură ar fi trebuit să apară devreme, pe la grădiniţă, când am recunoscut bocancii tatei pe sub costumul de Moş Crăciun. În loc să pun la îndoială tot ce am crezut până atunci, m-am umplut de mândrie, gândindu-mă că dintre toţi oamenii din lume, moşul i-a împrumutat pe ai lui.

N-am reuşit niciodată să-mi deschid ochii şi să văd lumea aşa cum se zvoneşte că e. Mereu sunt convină că în oricine se ascunde o fărâmă de bunătate acoperită de toate lucrurile de care îi e teamă. Niciodată n-am crezut că un om e rău în sine, ci că circumstanţele îl fac rău. Da, sunt o proastă. Un copil bleg şi prost, programat pe autodistrugere. Un copil care crede că nici un câine nu latră oamenii buni, că cel ce m-a muşcat a făcut-o din vina mea, pentru că s-a simţit ameninţat. O femeie proastă care probeză cea mai decoltată bluză din magazin, la cererea unui necunoscut care o minte că îi caută un cadou iubitei, apoi îi cere numărul de telefon.

Doamne, de ce nu se găseşte nimeni care să-mi plesnească ochelarii roz de pe nas şi care să scuture toată naivitatea din mine ??! Să-mi spună “Ascultă aici, copil nebun, nu mai pune botul la toate ! Nu trebuie să mai oferi încredere pe gratis,  nu toate cuvintele sunt sincere, “poate” nu duce întotdeauna la “da”, şi unele lacrimi nu vor decât să impresioneze mincinos. Aşa că termină ! Nu mai spera degeaba că dacă te străduieşti poţi ciopli în piatră cu mâinile goale şi nu mai spune criminalilor unde stai, ca să le protejezi stima de sine.  E în regulă să fii răutăcioasă şi reticentă uneori, nu o să mai fii atât de uşor de rănit. Şi pentru numele domnului, ai aproape 21 de ani, înjură şi tu, măcar o dată în viaţă !”