Adia

Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”

Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

Dintre toate lucrurile care mă înspăimântă, cel mai şi cel mai tare urăsc sfârşiturile.

Puţin îmi pasă de noul început pe care îl oferă. Şi ce dacă îmi pun în palme un mâine gol, pe care să-l împodobesc cum vreau ? Aş înmormânta la poalele lui speranţele frânte, visele pentru care am uitat să lupt şi amintirile ce au murit pe nepregătite, astfel încât n-au avut timp să-şi şteargă zâmbetul neştiutor.

Şi doare. Sfârşitul. Aşa de mult încât aproape că aş vrea să înceapă din nou.

Ce fel de om, CE FEL DE OM ar fura un câine ?!?!

Bine, eu. Dar am făcut-o pentru că stăpânul era o târâtură ce nu merita să aibă în grijă un gândac, darămite un câine. Am făcut-o pentru că n-am mai rezistat să-l văd snopit în bătaie toată ziua și primind, în loc de mâncare, un picior în burtă. Am făcut-o pentru că atunci când mi-am întins mâna să-l mângâi s-a ghemuit supus, cu ochii închiși și-a așteptat să-l doară. Am făcut-o pentru că stăpânul era mai animal decât câinele și dacă aș putea da timpul înapoi aș face-o din nou. Și din nou. Și din nou.

Furtul meu a fost demult și se explică. Nu mi-e rușine și nu regret.

Dar ce fel de om, ce fel de creatură dezgustătoare cu chip de om ar fura un cățel fericit și iubit? Un cățel care îți aude vocea și apare în fugă de nicăieri, cu urechile fluturând și dând din codiță? Un cățel care-ți roade papucii din picioare ca să-l bagi în seamă, apoi se trântește pe spate așteptând să-l scarpini pe burtică?

Oricine ar fi, nu îi doresc răul. Sper să o fi luat pentru că-i frumoasă și vrea să aibă grijă de ea și să-i câștige iubirea. Sper să nu o facă să sufere. Să nu o pună să stea în frig și în mizerie și să nu-i dea bobițe, pentru că-i place numai mâncarea de oameni. Și cartofii prăjiți.

Sper să descopere cu drag că molfăie în somn, că atunci când se trezește bea apă cu ochii închiși și că-i e frică de uscătorul de păr. Și că plânge atunci când trebuie să urce scări ca să ajungă la tine, pentru că-i mică, și nu poate.

Sper să se joace cu ea și să o iubească, cel puțin atât cât am iubit-o eu.

Scriu pentru că n-am mai scris demult ca să mă descarc. Pentru că n-am mai scris demult pentru mine.

Scriu pentru că-mi vine să-mi trag plapuma pe cap și să mă cuibăresc în întuneric, deși m-am temut de el dintotdeauna. Pentru că-mi vine așa de tare să plâng, încât probabil o fac fără să-mi dau seama. Pentru că-s tristă.

Cineva a spus odată că nimic nu poate fii mai rău decât să fii singur. Pentru mine e infinit mai pustie senzația pe care mi-o lasă în suflet o mare de oameni care preferă clownul, fără să încerce să-i steargă zâmbetul cu un burete și să-l întrebe ce îl doare.

Nu mă pot ascunde, oricât mi-aș dori, de luna Decembrie. Nu pentru că nu-i cea mai veche dragoste a mea, ci pentru că mă doare de parcă aș fi înconjurată de oameni care dansează, după ce tocmai mi-am pierdut picioarele.

Nu pot și nu știu cum să-i fac față singură. Cu toate că merit din plin bățul pe care o să mi-l lase Moș Nicolae în papuci, mi-e dor de vremea când așteptam dimineața, doar de dragul surprizei și al atmosferei de sărbătoare.

Mi-e dor să am lângă mine pe cineva care nu-mi caută doar veselia, ci știe că plâng la fiecare episod din 7th Heaven și că  port o anumită pereche de pantaloni când mă întorc acasă după o zi proastă. Cineva care nu mă crede curajoasă, pentru că știe că mă sperie mai tare pisicile care se holbează decât câinii care latră și că mi-e frică să dorm cu spatele spre ușă.

Vreau…vreau pe cineva care mă iubește chiar dacă-s morocănoasă, chiar dacă adorm cu părul ud și mă trezesc ciufulită, chiar dacă am întotdeauna picioarele și nasul rece și chiar dacă seara îmi dau cu ulei de ricin pe gene și par plânsă.

De ce să fiu singură azi și mâine și în atâtea alte fragmente de Decembrie, în loc să fiu lângă cineva care știe că disprețuiesc profund cuvântul “amor”, că mă gâdil cel mai tare la oasele bazinului,  că-mi pot pocni încheieturile mâinilor dacă-s foarte obosită și că lumea mi se pare un pic mai bună de îndată ce mă îmbrac în pijamale?

Vreau să fiu lângă cineva care-mi tolerează porcăriile, care știe că am coșmaruri de tocilar, în care dau teste grele, la care nu știu, cineva care se abține să mă plesnească atunci când mușc până simt eu în dinți că-l doare.

Vreau pe cineva care deși mă cunoaște, mă vrea.

Sper ca tu, care citești cuvintele astea acum, să fii de mii de ori mai fericit ca mine.

De câteva zile nu mai miroase a iarnă.

Încerc să nu mă gândesc la lucruri triste, cel puţin până mă mai las păcălită de soare că Decembrie nu o să mai vină.

Iubesc iarna, poate prea mult. Dar nu şi pe cea de anul ăsta.

Nu.

E ca şi cum, în cărţi, mamele sunt întotdeauna mai dezamăgite de greşelile celui mai bun copil, pentru că de la ceilalţi se aşteaptă să fie rănită, iar când cel mai bun eşuează, îşi pierde orice speranţă ar avea pentru restul.

Iubeam iarna. Dar acum o iubesc la fel cum ai iubi un soţ după ce ai aflat că te înseală. Dureros şi fără să vrei.