Adia

Intru rar pe aici, iar când intru nu-mi place să stau, pentru că îmi dă senzaţia aceea de gol şi pustiu pe care mi-o dă o cameră fără perdele.

Am renunţat, în sinea mea, la Adia, crezând că persoana care sunt acum nu mai are nevoie de ea, fără să realizez că astfel las în urmă o parte din mine. O parte care mi-e dragă. Aşa că o caut iar, prin sertare înţepenite în suflet, să ii dau viaţă în cuvinte mai puţin anonime şi mai puţin citite decât în trecut. În fond, dacă eu am renunţat la mine însămi, ce i-ar fi putut opri pe toti ceilalţi să abandoneze speranţa că o să mă întorc pe aici ?

De astăzi pun perdelele înapoi şi o resuscitez pe Adia, am hotărât.

Deschid uşa, temătoare, şi mă aştept să văd gândaci. Fără să mă gândesc dinainte, în clipa în care pun mâna pe clanţă, mă pregătesc să fug, atât cât îmi permite convalescenţa, de gândaci. N-am înţeles niciodată cum se pot deplasa aşa de repede fără tălpi, de parcă ar fi posedaţi de diavoli mici şi negri. Mă sperie. Mă sperie necunoscutul pe care îl reprezintă. Probabil se tem şi ei de mine, aşa cum ne temem toţi unii de alţii, atunci când nu ne putem explica viteza cu care alergăm prin viaţă.

Aberez.

Întotdeauna după ce termin de citit o carte rămân cu senzaţia pe care ţi-o lasă cineva care îţi închide telefonul în mijlocul unei propoziţii. Aşa ca acum.

N-am mai stat trează până la 5 dimineaţa dinainte de operaţie. Încep să cred că am fost hipnotizată în timpul anesteziei ca să mă facă să adorm şi să mă trezesc devreme. Ca un om mare. N-au reuşit, însă să mă scoată din pijamalele cu Silvester şi Tweety. Poate mai am totuşi o şansă.

În ultimul timp prefer să mă ghemuiesc lângă el şi să-i simt respiraţia adormită pe umeri în loc să scriu. Nu ştiu dacă asta-i bine sau rău, dar…cred că-i şi bine şi rău deodată.

N-am mai scris de-o veşnicie, ştiu. La început pentru că am fost stresată cu absolvirea, cu sesiunea, cu proiectele şi cu licenţa. (Încă-s stresată cu licenţa. Aşa de stresată încât proful care se ocupă de mine a devenit protagonistul în majoritatea viselor mele.) Pe urmă m-am obişnuit să nu mai intru pe blog şi am ajuns să mă conving singură că nu mai ştiu să scriu.

Îmi cer scuze de la toţi cei care au continuat să vină pe aici şi să fie dezamăgiţi de fiecare dată. O să-mi reiau activitatea, cu paşi mici pentru început.

Astăzi, primul pas.

Au fost ai mei zilele trecute la botezul unui bebe. Pe lângă hăinuţe şi alte porcării, i-au făcut cadou o puşculiţă  de lut, în formă de porc, unde i-au băgat prima bancnotă, ca să-şi înceapă economiile, în caz că o să fie tot criză pe când o să crească el mare.

- Şi câţi bani i-aţi băgat înăuntru? o întreb eu pe mama.

- 100 de euro.

- Pfff…hai că mă botez şi eu din nou.

- Dacă te dezbraci în fundul gol în biserică ca să te bage popa în butoi, îţi dau 500. Eşti de acord ?

- Da.

- Ai face asta pentru 500 de euro ???

- Depinde de popă.

Nu am să înţeleg vreodată de ce pot scrie lucruri profunde doar de mână, chinuită în poziţii incomode peste vreo suprafaţă, cu părul prins în agrafe, ca să nu-mi vină în ochi. În timp ce se curbează litera sub mâna mea, următorul cuvânt mi se naşte în minte. Tastele n-au suflet.  Odată mi-am scris pe un picior. Îmi vine să râd acum când mă gândesc, dar parcă mi-e dor să simt o la fel de puternică nevoie să scriu.

Aş vrea să dau timpul înapoi şi să sterg memoria oricui a aflat, dintr-un motiv sau altul, că eu sunt Adia. Tu, care citeşti acum şi te crezi o excepţie… nu eşti. Pentru că tu îmi pui mâna la gură şi îmi spui “taci”. “Taci, pentru că ai putea să-mi răneşti sentimentele, sau ai putea să mă faci să te văd în alte culori, care nu se asortează cu ceea ce reprezinţi pentru mine. În orice caz, taci. Aşa e cel mai bine.”

“Scrie ca şi cum nimeni nu te-ar citi” a spus cineva, cândva.

Scriu. Doar pentru mine, deocamdată. Scriu din suflet, aşa cum o făceam aici.

Câteodată îmi vine pur şi simplu să scriu. Aş vrea, totuşi, să scriu despre atâtea încât nu mă pot hotărî dacă să ofer prioritate unui gând sau unui fluture din stomac.

Rămân adesea cu privirea sprijinită pe un punct fix de care fac abstracţie, iar dacă se întâmplă să fiu întrebată la ce mă gândesc, îmi dau seama că am în minte tot şi-i aşa de greu de explicat încât spun că n-am nimic.

Am sufletul plin de sferturi de griji şi jumătăţi de speranţe.

Şi aştept.

Aştept să se transforme orele în zile şi zilele în paşi. Doi hotărâţi înainte, apoi unul emoţionat înapoi.

Da…probabil că mi-e teamă, probabil că mă bucur şi probabil că abia aştept.

E ca atunci când ţi-e dor de mare, deşi n-ai văzut-o niciodată…

Asculta mai multe audio Muzica