Adia

Miss S îmi cerea acum o veșnicie să-i spun șapte lucruri pe care nu le știe mai nimeni despre mine. Mă rog, șapte lucruri pe care nu le-am mai scris pe blog. Așadar :

1. Am înțepenită în cap o viziune despre cum ar trebui să fie relația perfectă și din cauza asta le-am sabotat pe toate de până acum, în așteptarea marii iubiri. La cât de ușor îmi vine să renunț la fiecare, mă tem să nu ajung peste zeci de ani să fiu o tanti urâcioasă, cu o grămadă de pisici numite după personaje din cărți.

2. Mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-o familie mare de tot, de fapt, mi-ar fi placut asa de mult încât mă impresiona profund fiecare episod din 7th Heaven.

3. Am purtat cândva fustă scurtă combinată cu ciorapi plasă, și nu în mod ironic. Da, am fost o pițipoancă purtătoare de extensii de gene. Dovada :

Bine că am înțeles în sfârșit că less is more.

4. Motivul pentru care n-am încercat niciodată să schiez e faptul că-s ferm convinsă că o să-mi împlânt schiul în cap sau bățul în ochi. Toată lumea îmi spune că-i imposibil, dar știu că eu aș găsi o cale.

5. Tot pe ideea less is more, când eram mai tânără și mai naivă abia așteptam să împlinesc 18 ani, ca să-mi fac operație de….micșorare a sânilor. Eram sigură că mă fac să par vulgară și că nimeni nu o să mă placă pentru personalitate cât timp am trăsături de actriță porno.

6.Îmi place în mod deosebit să mușc, dar să mușc tare, până simt eu în dinți că doare. Simt o satisfacție așa imensă, de parcă dinții mei ar avea orgasm.

7. Cândva o să fiu o mamă minunată. Genul pe care toate celelalte mame o privesc dezaprobator și ceilalți copii cu idolatrizare.

Să vedem ce secrete au Licuriciul orb, Daniel Rus, Tino și Pavel.

Astăzi…

Astăzi ar fi trebuit să fie o zi specială, dacă nu am fi luat la un moment dat mai multe direcții greșite, care ne-au făcut pe fiecare să ajungem pe alt drum. Și știi ceva? Nu mai doare.

Anul trecut pe vremea asta stăteam într-un pat de hotel înconjurați de șervețele mototolite și-ți spuneam printre suspine că nu te mai iubesc destul cât să rămân și că ești o parte prea mare din viața mea ca să mi-o imaginez fără tine. Așa că eram nefericită și te trăgeam după mine.

Doamne, când mă gândesc ce multe lucruri îngrozitoare ți-am spus atunci… că mă faci să mă simt ca o Cenușăreasă după miezul nopții și că nu-mi place persoana care sunt lângă tine, că dacă rămân am impresia că mă dau bătută … Și plângeam cu sughițuri și mă comparam cu personaje din cărți pe care nu le-ai citit, în timp ce mă priveai încurcat și nu știai  ce să-mi spui, pentru că mi-ai tolerat mereu ciudățeniile ca pe un rău necesar, în loc să cauți să le înțelegi.

Poate nu ai fost persoana potrivită pentru mine, iar eu în nici un caz nu am fost ceea ce îți doreai tu, dar acum pot, în sfârșit, să mă bucur de amintirile frumoase, fără să mă mai lase fără aer cele triste. Acum sunt bine, și am fost de ceva vreme.

Sper că și tu.

N-am fost niciodată anti-Valentine’s Day. N-am considerat-o o sărbătoare inventată de companiile de felicitări, inimioare și ursuleți de pluș. Am furat-o de la americani, și ce? Parcă în rest am fi atât de originali încât tot universul nostru e format din tradiții românești neîntinate. Cu siguranță doi dintre bătrânii satului de undeva din Cluj, povestind ei așa înainte de Crăciun acum o sută de ani și-au spus ” – Mă, oare ce-a fi să tăiem un brad și să-l băgăm în casă? Să nu mai pută atâta a prăjeli și-a usturoiu din friptură și-a sarmale, că io nu mai rabd! – Da meri Ioane, că or zice muierile c-am bolunzit ! – Las că le zicem că l-am adus lor, ca să-l facă fain, că ele-s proaste și dacă le dai ceva de aranjat uită. “

Nu mi se pare tras de coadă ca doi oameni care se iubesc, să facă într-o zi mai mult efort decât în celelalte să-și exprime dragostea, pentru că atmosfera-i prielnică pentru așa ceva.

Sunt total împotriva zilei de azi, însă, atunci când vine vorba vorba de cuplurile care nu se iubesc, nu se mai iubesc, sau nu s-au iubit niciodată, așa că o sărbătoresc de ochii  lumii și ca să se mintă unul pe altul și pe fiecare pe sine. Orice faci atunci, n-are cum să iasă bine.

Vă spun asta din proprie experiență, deși nu cred că era Valentine’s, ci mai degrabă ceva aniversare, care, vorba aia trebuia sărbătorită. Așadar, înainte să ne întâlnim, îmi trimite un mail luuuuuuung, că eu nu mai puteam de bucurie și nu mai știam cum să mă mir că a avut răbdare să-mi scrie atât, imaginându-mi că n-ar pierde  vremea nici citind un asemenea text.

Așa că mă pun pe citit. Frumos, foarte frumos, extraordinar de frumos. Prea frumos! Cine ar fi crezut că se știe exprima așa? Eu nu aveam idee! Și citesc mai departe, rânjită și încântată, până mi se taie tot elanul la  fragmentul “…pentru că ochii tăi negri…”

Ce ?! Pun mâna pe telefon și-l sun, revoltată. “Ce culoare au ochii mei?! … CE CULOARE?!?! … Aha. Păi și de ce-ai scris că-s negri?…Cum unde?! În mail! …Cum mai poetic?! Da’ ochii mei ce-au de nu-s poetici?! …Aha. …Aha. …Bine. …Am zis bine ! …Nu m-am supărat. ..Pa.”

Bun, trec peste, citesc mai departe. La fiecare propoziție eram tot mai puțin încruntată. Doamne ce frumos a scris, oare de ce nu știam cât de bine scrie? Începeam să mă simt vinovată, cum nu cunosc eu omul de lângă mine și totuși am nerușinarea să mă enervez că i se par lui mai poetici ochii negri.

Cu mustrările mele de conștiință despre oare cum am ajuns să fiu așa de superficială și cum să fac să mă revanșez, am ajuns la ultima propoziție, care era cam așa “acum sting tigara, cu gândul că m-ar putea ucide și n-o să mai pot să fiu al tău.”

Menționez că omul ăsta n-a fumat în viața lui.

Căutând total altceva, am dat peste jurnalul meu de acum mulţi ani. Sinceră să fiu, mă întrebam constant dacă am fost ciudată dintotdeauna sau am sărit de pe fix cu timpul, piuliţă cu piuliţă. Acum mi-e clar – dintotdeauna.

La 14 ani aş fi fost cu siguranţă emo, dacă nu mi-ar fi fost frică de întuneric. Aveam un stil bacovian de-a scrie şi asta-i grav de tot, având în vedere că pe atunci nu auzisem încă de Bacovia, aşa că n-aveam cum să îl imit. Am scris două pagini în care mă comparam cu o frunză care cade, se descompune şi oameni străini o calcă în picioare, ducând-0 fiecare în direcţii diferite, pentru a nu se mai putea reîntregi vreodată. Ziceam că am sufletul bolnav şi că “am ajuns să caut în gunoaie resturi de iubire”. Repet, LA 14 ANI !

La 14 jumate presupun că eram deja flower-power, pentru că scriam, pe un ton chiţăit, despre prima zăpadă, care-mi scârţâie sub tălpi şi face lumea să pară mai frumoasă şi mai bună, despre pomii îngheţaţi şi  dansul fulgilor de nea. Tot e de rău, dar parcă-i un pic mai bine decât emo.

La 15 ani eram filozofico-melancolică. Prima propoziţie scrisă e “Et in Arcadia ego ? …Nu există fericire deplină.” Aş vrea să pot spune că de aici am lăsat porcăriile şi-am devenit o intelectuală, dar a fost destul să dau pagina cât să văd că de aici am început să o iau la vale.

La 15 jumate eram piţipoancă. Da. Scriam despre cum m-am cuplat cu “cel mai drăguţ băiat din 12 A” şi “Iulian mi-a spus în sfârşit că mă iubeşte, dar cu siguranţă doar pentru că m-a văzut cu altcineva”. Mai încolo scriu despre cum “ne înţelegem relativ bine, ne mai certăm câteodată şi-am fost chiar şi despărţiţi pentru o oră şi jumătate”.

La mentalitatea de acum ştiu că nu există despărţire de o oră jumate, ci doar o scurtă perioadă de timp în care îl ameninţi gratuit pe celălalt, ca să-l determini să fie mai aşa cum vrei tu. (Poate o sa citesc şi asta peste 5 ani şi-o să mă gândesc iar “Sfinte Sisoe, ce proastă eram atunci!” )

La 16 ani mi-am mai revenit din piţiponceală şi-am început să gândesc mai mult cu capul şi mai puţin cu fluturii din stomac. Scriam că am o familie de obligaţie ( “nu-i prea vezi dar ştii că există” ), o familie de închiriat ( “fiecare pe cont propriu” ), o familie  de vacanţă şi una prin alianţă. Mă plângeam că mă simt a nimănui şi-a tuturor şi visam la stabilitate şi oameni care să mă poată concedia din viaţa lor pentru că cineva mai calificat a aplicat pentru postul meu.

Cam pe aici mi se încheie jurnalul, aşa că vă lipsesc 3 ani până să ajungeţi la Adia căreia-i puteţi citi sufletul pe blogul ăsta. Pe ea nu am încadrat-o în vreo categorie încă, aveţi ceva sugestii ?

Nimeni n-ar fi putut să-şi explice vreodată setea ei de adoraţie.  Pretindea, cu obrăznicia unui copil răsfăţat care bate din picior, să conteze. Să conteze cel mai mult. Nu pentru a fi în centrul atenţiei. Din contră, era atât de timidă încât pe clasa întâi aproape a plâns de ruşine când doamna învăţătoare a scos-o în faţa tuturor să îi cânte la mulţi ani.

Nu spera să conteze pentru univers sau pentru cauze nobile menite să schimbe lumea. Îşi dorea ca cel puţin unul din oamenii cărora le-a dat o bucată de suflet să lupte ca să-i rămână alături, în loc să o sărute pe frunte înainte să plece şi să-i spună că “aşa-i cel mai bine”.

Îi trata aşa cum i-ar fi plăcut să fie tratată, crezând că într-o zi ei o să facă la fel. Degeaba.

Nimeni nu-i iubea colţurile întunecate, nimeni nu-i tolera tristeţea, toţi neînţelegând că e o masca cea a clownului, nu adevărata faţă.

Nu multe s-au schimbat de-a lungul anilor, ci fiecare om era o altă variantă a felului în care, atunci când era mică, mama o certa când se lovea. Încă nu şi-a făcut curaj să întrebe “De ce mă cerţi dacă mă doare?”

Le căuta scuze şi nu înceta să spere, înghiţindu-şi lacrimile şi murmurând “înţeleg…” atunci când o dezamăgeau din nou.

În sufletul ei, însă, nu înţelegea niciodată.

Mă iubeşti degeaba, dacă nu contez.