Adia

Astăzi m-am ars în palmă făcând pentru prima dată în viaţă mămăligă.

Săptămâna trecută era să-mi cumpăr un peşte gras la care să îi pun nume Gupta, asta în condiţiile  în care peştii mi s-au părut dintotdeauna dezgustători şi inutili. Apoi, pe rând, am fost hotărâtă să îmi fac rost de un căţel, un iepure şi o veveriţă degu.

Acum două săptămâni am petrecut o oră povestind cu un om al străzii la care i-am dus clătite şi în noaptea aceea am adormit scărpinându-mă, gândindu-mă îngrozită că am luat purici sau râie de la câinele lui, cu care m-am jucat pe tot parcursul conversaţiei. (Până la urmă se pare că am fost pur şi simplu paranoică.) A doua zi i-am descusut unei prietene  toţi nasturii de la palton, doar ca să-i cos înapoi, mai bine.

Acum trei săptămâni m-am strecurat lângă EL în pat, stricându-i somnul, şi l-am anunţat plângând că a murit Paul. Am râs isteric vreo 20 de minute, după ce l-am văzut sărind în picioare cu ochii cât cepele şi gata să plece de acasă în pijama, fără să-şi dea seama că Paul era de fapt un personaj dintr-un serial. I-am laudat apoi devotamentul şi i-am recomandat să rămână la fel de implicat sentimental în toate filmele şi cărţile mele.

Astea-s unele exemple de momente în care mă întreb “De ce nu m-am înscris la încă o facultate ?!?!?!”

Port pijama cu buzunare. Nu e a mea, ca dorm pe neplanuite in vecini in noaptea asta. De-aia n-am nici diacritice. Iertati si voi.

V-am zis vreodata cat de mult invidiez oamenii care pun capul pe perna si adorm instantaneu? La mine tre sa treaca ore intregi, sa ma zvarcolesc in pozitii ciudate, sa-mi simt ochii uscati de tot si sa ma sperii de paianjeni imaginari pana adorm. Asa ca de-asta-s pe blog acum, ca-s musafir la oameni normali, ce dorm.

Nu ma deranjeaza, intotdeauna am considerat ca un prieten adevarat e ala la care te duci oricand si nu se simte obligat sa te bage in seama.

Revenind la fapte diverse, inca-s in antepenultimul stadiu al oboselii, ala in care am impresia ca nu-s obosita deloc. Urmeaza sa fiu morocanoasa si certareata, pe urma sa adorm. Cat despre stadiul peste care tocmai am trecut….slava domnului! Am ras degeaba toata ziua, ca asa reactionez eu la epuizare.

Si cand zic degeaba nu exagerez. Am ras urcand scarile, am ras spalandu-mi o furculita, am ras cand o colega si-a scapat pixul pe jos si-am ras cand alta urma sa-mi spuna un banc. Si am ras in Iulius o gramada, dar acolo am rugat-o pe o prietena sa stea in drept cu mine, ca sa creada lumea ca imi spune ea lucruri amuzante. Si am un ras tare zglobiu daca-s obosita.  Cel mai trist e cand rad singura si cu siguranta oamenii ma cred nebuna sau drogata. Am fost sa-mi cumpar paine si in loc sa-i platesc tipului eu ma ranjeam la el ca un linx. O fi crezut ca vreau sa mi-o dea pe gratis.

De obicei nu suport oamenii care spun chestii neamuzante si pe urma rad singuri de ce-au zis, facandu-ma sa ma simt prost ca nu rad si eu. Dar cand razi singur din nimic esti de-o idiotenie  asa nevinovata ca n-ai cum sa nu amuzi si pe altii. Asa ca tare vesela a fost azi camera 64, eu radeam degeaba si colegele mele de mine. (In afara de una, care ma privea stingherita si ma intreba “De mine razi?”)

Noapte buna acum, pana nu intru in stadiul urmator si incep sa ma uit urat la catei.

Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase,  nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu  vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am  râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

În nici un moment nu îmi placi mai mult decât atunci când râzi. Îţi dispare orice umbră de răutate din ochi şi ţi se nasc, în schimb, steluţe de lumină şi încreţituri în colţurile lor.

Buzele dragi, care mi-am spus atâtea vorbe rele, se întind şi se deschid. Ai dinţi frumoşi. Nu par a fi cei care mi-au smuls ţipete şi rugăminţi de atâtea ori.

Aşa că uit. Uit că te-am urât odată, că m-ai făcut să plâng, că ai plecat fără să te uiţi în urmă şi că te-ai întors cu aşteptări de neschimbare.

Aşa că râzi ! Râzi ca şi cum totul e bine, ca şi cum viaţa e frumoasă, ca şi cum am fi întregi, în loc de jumătăţi şi sferturi de oameni.

Nu-mi pasă dacă râzi de vorbele mele sau de existenţa mea. O să te fac să râzi dacă mă faci să uit.

Aşa că râzi de mine. Pentru că sunt clownul tău…. şi te iubesc.

[vodpod id=ExternalVideo.913193&w=425&h=50&fv=]

El, încruntat, uitându-se urât, cu degetul arătător îndreptat spre mine :

- JUR CĂ NUMĂR PÂNĂ LA 5… !

Fiecare silabă părea împinsă  printre dinţii încleştaţi.Eu mă prăpădeam de râs. Mă prăpădeam în aşa hal că mai aveam puţin să ma tăvălesc pe jos şi stăteam, preventiv, cu picioarele încrucişate, de frică să nu fac pe mine.

- Nu te credeam în stare !!! hahaahahahhahahahaha ! Ce dracu` de ameninţare-i asta ?!!

Mă străduiesc să îmi compun şi eu o mutră periculoasă şi fluturându-mi degetul spre el, îi zic rar, apăsat, cu vocea îngroşată :

- JUR CĂ ZIC ALFABETUL PÂNĂ LA F !

[vodpod id=ExternalVideo.912071&w=425&h=50&fv=]