Adia

Când m-am înscris la facultatea asta am fost ferm convinsă că nici una nu mi s-ar potrivi vreodată mai bine și că o să fiu grozav de bună în meseria mea.Lucrurile se schimbă. Într-un singur an m-am reprofilat de la copii la pușcăriași. Lucrurile se schimbă total.

Am avut de luat un interviu de evaluare cuiva, o persoană despre care știu cât mai puține lucruri și să-l filmez. L-am rugat pe un amic să-mi fie cobai. Încă de când am zis “da” la interfon și l-am auzit sclifosind un “sunt aici pentru interviu” n-am avut nici o presimțire bună.

Pe scurt, am râs ca proștii vreo câteva ore. E greu să pari profesionist când în spatele tău se vede o perniță cu mutră de câine.

Ce să mai zic de faptul că eu abia îmi ziceam numele și el începea să-mi râdă isteric în nas :

- Ahahaha! Să mor io… Când te văd așaa… “Mă numesc …” ahahahaa!

- Păi prefă-te că nu mă cunoști !

- Gata, gata, hai.

- Mă numesc..

- Ahahaahaha!

- Hai măăăă!

- Parcă ești de-ăla din troleu – ajutaaați-mă cu 2 lei, că am 12 frați acasă și stăm toți într-o cameră, ca sarmalele…ahahaha ! Ajutaaaați-mă…cu o TEMĂ ! ahaahaahaa!

Bun, după ce i-au trecut lui prostiile, m-au luat pe mine. Îmi tot imaginam cum aș arăta împărțind bilețele în troleu “Sunt studenta. Donați un interviu.” El, încercând degeaba să mă ajute, când se vedea pe zâmbetul meu tâmp că iar m-am gândit la asta, se răstea printre dinți “nu râde!”. Ei, nu !

Luli, ca să mai bage și ea un băț în roată, se sfătoșea :

- Apăi, dacă zici că nu mai ai frați, sună ca și cum o murit !

Pe când am trecut bine de jumătate și vorbeam amândoi ca niște oameni serioși, fără să ne bufnească râsul, vine vremea să-l întreb despre prietena lui. La care ce credeți că face asta? Își scoate un papuc și-l amenință cu el din spatele camerei !

- Adică ce mă, te întreabă dacă ai o relație serioasă și tu stai pe gânduri ?!

- Păi am lăsat-o să termine, ce “DA”? Să mă bag în seamă peste ea? Direct “DA!” No, ce urât !

- Păi te întreabă dacă vorbești cu mine când ai probleme și tu stai să te gândești ? Ce te tot prefaci atât ? Pentru fufele de după gard? (facultatea lui e chiar lângă a mea!)

El se întoarce spre mine, scandalizat :

- Auzi cum te-o făcut ?! Fufă de după gard !

Nu de puține ori am vrut să opresc planeta și să cobor. Azi am făcut-o. În mintea mea, cel puțin…

Aveam mare nevoie de o seară ca asta… îmi era dor să mă comport ca vechea “eu”, ca o persoană cu care mi-ar plăcea să mă împrietenesc. O persoană care zice “da”  în loc de “mă mai gândesc”, care face orice are chef să facă, care nu se gândește!

Astăzi am uitat că timpul trece și m-am plimbat, aproape în reluare, pe străzi pe care n-am mai fost. Am adunat în suflet suficient egoism încât să reușesc să mă prefac pentru câteva ore că nimeni nu contează pentru mine. Că nu mă afectează nici o părere, că n-am nici un regret și că mi-e conștiința curată. Am făcut loc în coconul meu de ignoranță unei singure persoane, care mi se apropie tot mai tare și-mi câștigă încrederea pas cu pas.

Vă recomand din suflet, tuturor, să vă rezervați câte o seară ca asta, ca medicament. Să vă blocați orice gând și să omorâți în fașă orice grijă. Așa cum am făcut eu. Nu m-am gândit că-i târziu, că am seminar mâine și că nu mi-am făcut tema. Nu m-am gândit câți oameni sunt supărați de mine în momentul acesta și pe câți am dezamăgit. Azi au existat doar lucrurile mărunte, cărora le-am acordat importanța celor mari.

În seara asta, deși n-am fost pe lista nici unui distribuitor de marfă de la Iulius, mi-am petrecut vreo oră într-un cărucior dinăla de cumpărături. La început am fost plimbată doar de curiozitate, să văd cum se simte un bax de apă minerală ce și-a găsit stăpân. Apoi am prins din ce în ce mai multă viteză, apoi am fost învârtită și răsucită cu putere, ca spre final să mă aseamăn cu tigăncile ce țipă “3 la 10  miiiiiiiii” în piață, doar că eu țipam “PRINDE-MĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!”, în timp ce alunecam la vale, pe întuneric, într-un cărucior fără șofer.

După ce am scăpat teafără, chiar înainte de a mă izbi într-o bordură și a învăța să zbor, mi-am găsit refugiu într-o barcă. Așa m-a găsit miezul nopții, pe lac, într-o barcă albastră ce n-am nici o idee cui aparține. M-am urcat în ea doar așa…pentru că n-am fost niciodată într-o barcă. Nu m-am întrebat a cui e, nu mi-a păsat dacă o să am probleme din cauza ei, nu m-am îngrijorat de cât de adâncă e apa și nu m-am gândit obsesiv că nu știu mai deloc să înot.

Pe scurt, eu mi-am îmbrăcat în ciocolată, cel puțin pentru o seară, tot ce nu îmi place în viața mea. Acum e rândul vostru.

De o vreme încoace, nimic nu e mai natural pentru mine decât să dezamăgesc. Fie  provoc dezamăgiri grave, de neiertat, fie plăpânde, doar cât să ucidă un zâmbet pentru câteva clipe. Ei bine, pentru că s-au adunat atâtea, ieri am mai adăugat în condică o categorie în care să le împart – dezamăgirea în masă.

Am fost ca şi “Croitoraşul cel viteaz”, care şi-a încrestat pe curea “7 dintr-o lovitură”.

Sinceră să fiu, atunci când am văzut invitaţia lui Zamfir la blogmeet-ul pe care îl organizase, fiecare milimetru al fiinţei mele s-a umplut de refuz. Vă explic şi de ce. Ipotetic vorbind, dacă cineva intră peste tine la duş sau te vede  accidental într-o altă ipostază deosebit de intimă, nu ai ocoli a doua zi vreo cinci străzi, doar ca să elimini posibilitatea de a da nas în nas cu persoana respectivă ?

Bineînţeles, nu avea să participe nimeni care a intrat peste mine la duş, dar toţi mi-au văzut sufletul în pielea goală.

După ce am analizat situaţia vreo câteva zile, m-am gândit că ar fi un experiment interesant să o scot pe Adia în lume, în loc să-i înăbuş glasul cât mai adânc în mine şi să o ascund în spatele numelui meu adevărat. Aşa că mi-am confirmat prezenţa.

Pe cuvânt, când am plecat din Cluj aveam toate intenţiile să mă prezint în ziua următoare la locul stabilit pentru întâlnire. La jumătatea drumului înspre casă mi-am dat seama, însă, că asta nu o să se mai întâmple. A început să ningă.

Pare să nu aibă absolut nici o relevanţă, ştiu, doar că eu, copil bleg, încrezător în iluzii şi entuziasmat de primăvară, eram încălţată cu balerini şi purtam o gecuţă care mi-ar fi expus câtiva centimetri din talie doar dacă ridicam din umeri a mirare. Desigur, fiind în 95% din timp în Cluj, mi-am lăsat acasă doar o mână de haine, cât să supravieţuiesc decent un weekend, în caz că n-am timp să-mi fac bagajul.

Da, dragii mei, acesta e ruşinosul adevăr. Adia v-a tras clapa pentru că nu a avut cu ce să se îmbrace.

Îmi cer scuze că nu am putut sa fiu acolo, mai ales lui Olimpiu, a cărui dorinţă de a mă întâlni a fost destul de mare încât să aflu de ea din mai multe surse, deşi niciodată n-am schimbat vreo vorbă cu el personal. (Trebuie să recunosc, am fost uimită).

Ce să fac ? Natura a decis ca Adia să mai rămână o mască momentan.

Dar hei, ne vedem la următorul, în Aprilie.

Elena era cea mai drăguţă fată din clasă. Îi lipseau câţiva centimetri buni până să împlinească un metru şaizeci. Ochii şi buzele ar fi spus despre ea că e o femeie frumoasă, dacă obrajii netezi şi nasul mic n-ar fi trădat copilăria încă neîncheiată. Părul negru, drept şi lung până la jumătatea spatelui îi oferea cea mai mare parte din farmecul imposibil de neobservat.

Era, pe cât de mică, pe atât de gălăgioasă. Se supăra uşor, iar atunci când se certa, vocea ei de fetiţă îmi amintea de un Jerry nervos pe Tom.

Elena stătea în banca din spatele meu şi cândva eram prietene. Îi plăcea la nebunie să povestească filme. Îmi povestea un film de două ore în şase, chiar dacă îi ziceam că l-am văzut.

În sufletul ei era cea mai ciudată combinaţie de scepticism şi naivitate. Vedea mai întâi părţile rele în toţi oamenii din jurul ei, abia apoi lua în calcul posibilitatea existenţei vreunei trăsături pozitive.

Nu învăţa niciodată, nu pentru a se împotrivi sistemului, ci pur şi simplu din comoditate. Cu toate astea, avea întotdeauna note mari pentru că era suficient de deşteaptă încât să îi fie de ajuns ce a ascultat cu o singură ureche la ore.

Eram convinsă că o să devină într-o zi o femeie puternică şi independentă. Îmi amintesc adesea cum condamnam împreună femeile care îşi tund părul scurt după ce se căsătoresc. Le-am poreclit “freze de tanti” şi ne juram una alteia şi nouă însene că niciodată nu o să cădem în acest păcat.

Pe clasa a 11-a, Elena s-a îndrăgostit. În ceea ce îl privea pe iubitul ei părea să nu vadă decât calităţile şi să ofere pretexte defectelor. Îl iubea şi nimic nu mai conta în afară în asta. Nu i-a păsat că e doar un copil atunci când a acceptat să se căsătorească la sfârşitul liceului, nu i-a păsat  că trebuie să facă facultatea la distanţă şi nu i-a păsat nici când el i-a spus ca trebuie să rămână întotdeauna slabă ca să îl atragă.

Cu o jumătate de an înainte de nuntă, şi-a băgat în cap că părul ei nu e frumos şi s-a încăpăţânat să încerce toate culorile şi toate combinaţiile de culori, ca să o găsească pe cea mai potrivită pentru ziua cea mare. Eu îi spuneam în glumă să îşi cumpere pălărie în loc de voal, pentru că abuzându-şi astfel părul, ziua nunţii nu avea să o prindă decât cheală.

Îmbrăcată în rochia de mireasă, cu părul blond adunat într-un coc sever la ceafă, faţă Elenei părea să fi fost întotdeauna a unei femei, fără să mai păstreze nimic din seninătatea dulce a fetiţei de ieri.

După ce am început facultatea, ne-am vazut rar. Având nevoie de bani, ea s-a angajat la un chioşc de doi metri pătraţi, pe unde aveam grijă să trec de câte ori veneam acasă. Niciodată, însă, n-am mai găsit-o pe copila gălăgioasă şi energică de altă dată. Elena nu se mai enerva, nu mai râdea şi nu mai povestea filme. Îi uram întotdeauna să fie fericită şi îmi spunea, cu un zâmbet chinuit că e.

Ultima dată când am vazut-o, Elena avea freză de tanti.

De Lorelay am scris de multe ori. Am scris fie pentru ea, fie despre ea, fie am pomenit-o în poveştile mele.

E lesne de înţeles că ocupă un loc extrem de important în viaţa şi în sufletul meu. Despre ea v-am spus multe…dar nu v-am spus că şi ea scrie. Am încurajat-o mereu, dar îmi închidea întotdeauna remarcile în contraargumente fără sens şi zâmbete largi.

Susţinea că nu pot să-i ofer păreri obiective. Într-adevăr, tind să vad mai degrabă calităţile decât defectele persoanelor dragi, dar în scrisul ei am încredere totală.

Odată mi-a spus că o să înceapă să creadă în puterea cuvintelor ei dacă o sa iasă în stradă să ceară părerea necunoscuţilor, cu riscul de a părea o teroristă, şi acestora o să le placă. Oricât de puţin tentant ar suna asta, i-am propus, în schimb, să-i public ceva pe blogul meu.

Până atunci, vă las cu o melodie pe care m-a obligat sa o ascult de prea multe ori

[vodpod id=ExternalVideo.885686&w=425&h=50&fv=]

şi cu o “autocaracterizare”, sau, cum a numit-o ea acum câteva zile “Lecţii despre cum să fii eu” :

“împiedecaţi-vă de toate pragurile şi faceţi-vă intrări cu zâmbete, spargeţi-vă buza în uşă că e întuneric şi aveţi impresia că fuge cineva dupa voi şi nu observaţi că e închisa, pufniţi în public în râs că v-aţi amintit ceva şi vă faceţi că vorbiţi la telefon să nu zică lumea că sunteţi nebuni, după care să aruncaţi telefonul când vă chiar sună  în ureche şi vă speriaţi”.