Ştiţi filmele alea în care se viseaza unii şi alţii în pielea goală în faţa unei mulţimi de oameni ? Ei, eu nu cred că cineva s-a visat vreodată aşa. Oricât de stresată aş fi fost, nu m-am visat niciodată dezbrăcată. Înaintea examenelor foarte grele visam că mă duc desculţă, sau în pijamale, sau că trebuie să scriu cu o crenguţă de copac. Înaintea examenelor orale visam că îmi nimeresc subiecte pe care le ştiu, dar atunci când îmi deschid gura…nu iese nimic. Înaintea examenului de la şcoala de şoferi visam constant că trebuie să conduc maşini fără volan, sau cu scaun de lemn la şofer, sau că mi se blochează piciorul sub pedale.
În fiecare dimineaţă eram în culmea fericirii că n-au fost decât vise, gândindu-mă că n-aş putea supravieţui unor asemenea umilinţe.
Până într-o zi.
E groazinc să fi într-o încăpere plină ochi de oameni şi să ţi se pară că toţi se holbează la tine. E şi mai groaznic să îi studiezi cu atenţie şi să îţi dai seama că da, într-adevăr se holbează la tine. Cu dezaprobare. Cu indignare.
Era nunta unei prietene foarte bune. Întâmplarea face ca ea să fie martoră a lui Iehova. Şi ca eu să fiu singura fată de altă religie de la nunta ei. Aşa că mi-am ales o rochie simplă, neagră. Singurul lucru prost calculat a fost sutienul, care nu ştiu efect magic a avut, dar m-a făcut să arat de parcă tocmai mă întorc de la filmările unui xxx. Nimeni nu-şi arăta nici cel puţin umerii, iar mie stăteau să îmi explodeze sânii din rochie. (Adică restul de 30% care nu se vedea.)
Când am intrat în biserică, m-am gândit să stau cât mai în spate şi să mă prefac că nu exist, ca să nu atrag atenţia….asupra lor. Credeţi voi că am trecut neobservată ! A fost de ajuns să mă vadă cineva ca să meargă vestea, ca la telefonul fără fir, până în primele rânduri. Cineva se întorcea spre mine, mă măsura din priviri, apoi se întorcea înapoi. După câteva secunde, persoana de lângă se întorcea spre mine şi făcea acelaşi lucru. Se termina rândul şi începea cel din faţă. Nu ştiam ce să fac prima dată – să mă amuz sau să mor de ruşine ? Îi supravegheam în timp ce mă studiau. De la mirarea sinceră a copiilor, treceam la zâmbetul galeş al bărbaţilor, apoi la furia oarbă a soţiilor, apoi la îngrijorarea bătrânilor care păreau să aştepte să mă lovească un fulger în orice moment sau să mă stropească pastorul cu tămâie şi să înceapă exorcizarea pe loc. Ca bonus, eram şi singura fără biblie.
Nu ştiam ce să fac să-mi ascund “păcătoşii”. Îmi venea să îmi dau o palmă de ciudă că nu mi-am adus o eşarfă. Apoi îmi venea să îmi dau un pumn pentru că am ales rochia aia, în locul uneia cu gât şi mâneci lungi. Să îi acopăr cu mâinile era prea de tot, prea evident. M-am gândit să îmi ţin poşeta în dreptul lor. Apoi mi-am dat seama că aş arăta ca şi cum mă tem să nu mă fure. Asta mai lipsea ! Aşa că l-am pus pe prietenul meu să stea în faţa mea, măcar puţin, să se vadă numai un sân în loc de doi. Să pângăresc biserica doar pe jumătate.
Dar am supravieţuit. Deşi am rămas cu respectul de sine ştirbit şi – vreo două săptămâni – cu reflexul de a mă ascunde, am supravieţuit.
Acum ştiu că niciodată, dar absolut niciodată nu o să mai merg la vreo nuntă arătând aşa :
Ultimele comentarii