Adia

E vina mea. Astăzi mi-am amintit ceea ce mă străduiam să uit, lăsând pe cineva să ridice capacul de pe oala în care clocotea amintirea aia hidoasă. Trebuia să știu dinainte că apa-i prea fierbinte ca să nu mă ardă iar.

Mereu m-am gândit că data viitoare o să fiu destul de puternică și că o să pot spune povestea ca și cum ar fi despre altcineva, nu despre mine. Că data viitoare o să mângâi cu un zâmbet trist o cicatrice, nu o să apăs fără milă pe o rană.

Dar eu eram, în noaptea aia când totul s-a schimbat și când am început să mă transform într-o persoană care nu mai semăna cu mine. Eu am țipat cât am putut de tare, simțindu-mă mută, pentru că nimeni nu încerca să mă oprească, eu am plâns până m-a durut în cerul gurii și nu-mi imaginam cum aș putea să încetez. Eu am tremurat de frig și de durere și de greață și de groază, ghemuită pe două scaune, spunându-mi că nimic nu o să mai fie vreodată la fel.

Nu contează când și cum și de ce. Tot ce știu e că niciodată, dar absolut niciodată nu mai vreau să mă mai simt așa. Nici măcar în amintire.

Ar fi trebuit să plec, ştiu, eram în întârziere. Dar n-am rezistat. Era frumos, incredibil de frumos, şi-am vrut să fac parte din acea frumuseţe. Oamenii păreau să fii fugit de întuneric şi mirosea a nesfârşit şi a libertate.

Fără să stau pe gânduri, am intrat în apă în timp ce valurile se izbeau de picioarele mele. Rochia mi s-a udat şi mi s-a lipit de piele. Nu…hainele nu îşi aveau locul în peisaj, aşa că m-am întors pe mal şi am renunţat la toate.

Înotam înspre larg şi nimic nu mai părea să conteze. Marea se înălţa spre cer şi cerul se apleca spre mare. Lumea începea în albastru şi se sfârşea în purpuriu. Singura lumină venea de la lună, care era mare şi portocalie aşa cum o iubesc.

Pluteam…şi toate grijile mele pluteau alături de mine, în loc să-mi stea pe umeri încercând să mă sufoce. S-au întins pe întreg infinitul mării, într-un strat atât de fragil încât povara lor a uitat să mă obosească.

Totul era apă şi întuneric şi libertate. Momentul era aproape perfect, iar eu eram aproape fericită.

Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase,  nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu  vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am  râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

Întotdeauna mi-a plăcut să adorm lângă cineva care nu doarme. Să privesc pe sub gene lumina portocalie din colţul camerei unde se învaţă, se scrie, se citeşte…se stă treaz.

N-am nevoie de atenţie, mi-e suficientă prezenţa persoanei care face abstracţie de existenţa mea. Mă linişteşte tăcerea ei, siguranţa că e acolo şi nu o să plece, că noaptea continuă, nu-şi risipeşte cenuşa sub pleoapele mele. Fără să-şi dea seama, stă ca un vameş la intrarea în visele mele, alungându-le pe cele urâte.

Mă simt protejată cum n-am fost niciodată, ca un copil cuminte de o mamă iubitoare, bună.