Adia

Ar fi trebuit să plec, ştiu, eram în întârziere. Dar n-am rezistat. Era frumos, incredibil de frumos, şi-am vrut să fac parte din acea frumuseţe. Oamenii păreau să fii fugit de întuneric şi mirosea a nesfârşit şi a libertate.

Fără să stau pe gânduri, am intrat în apă în timp ce valurile se izbeau de picioarele mele. Rochia mi s-a udat şi mi s-a lipit de piele. Nu…hainele nu îşi aveau locul în peisaj, aşa că m-am întors pe mal şi am renunţat la toate.

Înotam înspre larg şi nimic nu mai părea să conteze. Marea se înălţa spre cer şi cerul se apleca spre mare. Lumea începea în albastru şi se sfârşea în purpuriu. Singura lumină venea de la lună, care era mare şi portocalie aşa cum o iubesc.

Pluteam…şi toate grijile mele pluteau alături de mine, în loc să-mi stea pe umeri încercând să mă sufoce. S-au întins pe întreg infinitul mării, într-un strat atât de fragil încât povara lor a uitat să mă obosească.

Totul era apă şi întuneric şi libertate. Momentul era aproape perfect, iar eu eram aproape fericită.

Câteodată îmi vine pur şi simplu să scriu. Aş vrea, totuşi, să scriu despre atâtea încât nu mă pot hotărî dacă să ofer prioritate unui gând sau unui fluture din stomac.

Rămân adesea cu privirea sprijinită pe un punct fix de care fac abstracţie, iar dacă se întâmplă să fiu întrebată la ce mă gândesc, îmi dau seama că am în minte tot şi-i aşa de greu de explicat încât spun că n-am nimic.

Am sufletul plin de sferturi de griji şi jumătăţi de speranţe.

Şi aştept.

Aştept să se transforme orele în zile şi zilele în paşi. Doi hotărâţi înainte, apoi unul emoţionat înapoi.

Da…probabil că mi-e teamă, probabil că mă bucur şi probabil că abia aştept.

E ca atunci când ţi-e dor de mare, deşi n-ai văzut-o niciodată…

Asculta mai multe audio Muzica

Mi-e frică.

Atât de frică, încât tac. Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ? De ce îmi ridic privirea, ca să-mi preschimbe soarele întreaga lume în culori şi să mă lase oarbă ?

Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.

Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc. Cineva m-a încuiat în mine.

De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi leagăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?

Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.

Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot nici un sunet.

Până atunci, încep să mă obişnuiesc cu înălţimea. Lumea şi oamenii par atât de departe, încât nu mai contează. Nu ştiu cine sunt şi uit că am fost una dintre ei. Sunt aşa de sus, încât văd marea.

Şi ştii ceva ? Merită.

Se poate, oare, să îţi fie dor de mare dacă n-ai văzut-o niciodată ?

[vodpod id=Video.3482913&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D243%26amp%3BtitluEmbed%3Dtaxi-prea%2520sus]