Adia

Noaptea păstra încă amintirea soarelui în aer. Vântul, în loc să alerge nebun şi să izbească în ziduri şi-n oameni, stătea. Cu un ultim oftat, s-a întins pe acoperişuri şi s-a culcat pe suflete.

Nici unul dintre ei nu mai ţinea socoteala nefericirii. În fiecare zi erau puţin mai tăcuţi, puţin mai nervoşi şi puţin mai trişti. Ştiau amândoi că au luat, la un moment dat, direcţia greşită, dar au continuat să înainteze până când drumul înapoi a devenit prea lung, mult prea lung. Pluteau împreună în derivă, nicăieri, rătăciţi.

Nu se mai ţineau de mână, nu se mai distrau ca altădată, râdeau rar şi uitau să se sărute.

În seara aceea el era mai nefericit ca niciodată. Ea ştia, pentru că era obişnuită să fie păstrată la distanţă de îndată ce începea să îl doară, ca şi cum ar vrea să o ferească, la presimţirea unei boli. În seara aceea nu se putea ascunde. Ea, în loc să-l mângâie şi să-l iubească, ţipa la el de parcă i-ar putea speria tristeţea.

În cele din urmă, s-au acoperit în tăcere. Ea îşi ţinea capul pe pieptul lui ca pe o pernă tare, nu ca pe omul căruia îşi dorea cândva să-i intre pe sub piele doar ca să-i fie mai aproape. El îi ţinea umărul în palmă, fără să-l strângă între degete, ca şi cum ar face abstracţie de el. Din timp în timp, ea îşi ridica privirea să o întâlnească pe a lui.

- Ce e ?

- Nimic…

Apoi se ascundeau la loc în spatele buzelor mute. Timpul trecea stând.

- Cred că ar trebui să plec…

- Bine…, şopti ea, ridicându-se.

I-a sărutat fruntea, obrajii, apoi gura. L-a înconjurat cu braţele şi l-a strâns timid.

- Îmbrăţişează-mă…

- Te îmbrăţişez.

- Îmbrăţişează-mă mai bine…

Îşi plimbau palmele de sus în jos pe spatele celuilalt, de parcă ar vrea să se încălzească. Ea i-a sărutat un umăr, apoi şi-a ascuns faţa în curbura gâtului lui. El a făcut la fel, ca şi cum tot ce ştia era să-i imite gesturile.

Ca să-şi păstreze lacrimile în ochi, ea şi-a ridicat privirea şi a izbit-o accidental de oglindă. N-a văzut decât un braţ subţire cuprinzând un spate lat şi cinci degete micuţe încâlcite într-un păr brunet. El i-a şoptit numele, ca şi cum ar fi strigat o amintire. Atunci, ea, parcă trezită violent dintr-un vis, a fost surprinsă de familiaritatea imaginii din oglindă. Era braţul ei alb, cotul ei ascuţit, pentru care o tachina în glumă şi unghiile ei roşii ! Era ea!

În loc să-l sărute din uşă, cum a hotărât demult că e mai comod, s-a îmbrăcat şi l-a condus până în stradă, ca pe vremuri. Ţinându-se încă în brate, păşeau lent, iar umbrele lor alingite au atins poarta cu mult înaintea lor.  Erau aceeaşi, dar alţii.

Au rămas  faţă în faţă, dăruindu-şi câte un pupic fugar. La un moment dat, ea a simţit ceva atingându-i piciorul.

- O broască !!

El a tresărit, surprins de ţipătul ei, iar ea, văzându-l, a început să râdă, înduioşată. Nu s-a mai simţit aşa demult. L-a strâns aproape.

- Te-ai speriat de o broască, iubire… A chicotit din nou. L-a iubit din nou.

Când a închis poarta în urma lui, nu şi-a mai lipit, ca înainte, faţa de barele reci, ţuguindu-şi buzele, ca el să râdă şi să-i ofere un ultim sărut.

- Noapte bună. Te iubesc.

- Şi eu te iubesc. Noapte bună.

Au făcut amândoi câţiva paşi în întunericuri opuse, apoi şi-au întors privirea peste umăr, în acelaşi timp. Pe vremuri, când se întâmpla asta, îşi strigau şoptit un ultim “te iubesc”. Acum, erau amândoi stingheri, de parcă ar fi trebuit să spună o poezie pe care au uitat-o.

- Somn uşor…

- Somn uşor…

Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.

Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică  atent, pe rând, câte o talpă și controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.

Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…

Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme.  Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.

Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.

Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas, ca să-și deschidă gura?  De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?

Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…

[vodpod id=Video.3230780&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D363%26amp%3BtitluEmbed%3DGavin%2520DeGraw%2520-%2520She%2520Holds%2520A%2520Key]

She is sorry…

[vodpod id=Video.3275726&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D427%26amp%3BtitluEmbed%3DAlan%2520Jackson%2520-%2520Remember%2520when%2520%2540%257D%253B-]

We came together, fell apart, then we broke each other’s heart…

Elena era cea mai drăguţă fată din clasă. Îi lipseau câţiva centimetri buni până să împlinească un metru şaizeci. Ochii şi buzele ar fi spus despre ea că e o femeie frumoasă, dacă obrajii netezi şi nasul mic n-ar fi trădat copilăria încă neîncheiată. Părul negru, drept şi lung până la jumătatea spatelui îi oferea cea mai mare parte din farmecul imposibil de neobservat.

Era, pe cât de mică, pe atât de gălăgioasă. Se supăra uşor, iar atunci când se certa, vocea ei de fetiţă îmi amintea de un Jerry nervos pe Tom.

Elena stătea în banca din spatele meu şi cândva eram prietene. Îi plăcea la nebunie să povestească filme. Îmi povestea un film de două ore în şase, chiar dacă îi ziceam că l-am văzut.

În sufletul ei era cea mai ciudată combinaţie de scepticism şi naivitate. Vedea mai întâi părţile rele în toţi oamenii din jurul ei, abia apoi lua în calcul posibilitatea existenţei vreunei trăsături pozitive.

Nu învăţa niciodată, nu pentru a se împotrivi sistemului, ci pur şi simplu din comoditate. Cu toate astea, avea întotdeauna note mari pentru că era suficient de deşteaptă încât să îi fie de ajuns ce a ascultat cu o singură ureche la ore.

Eram convinsă că o să devină într-o zi o femeie puternică şi independentă. Îmi amintesc adesea cum condamnam împreună femeile care îşi tund părul scurt după ce se căsătoresc. Le-am poreclit “freze de tanti” şi ne juram una alteia şi nouă însene că niciodată nu o să cădem în acest păcat.

Pe clasa a 11-a, Elena s-a îndrăgostit. În ceea ce îl privea pe iubitul ei părea să nu vadă decât calităţile şi să ofere pretexte defectelor. Îl iubea şi nimic nu mai conta în afară în asta. Nu i-a păsat că e doar un copil atunci când a acceptat să se căsătorească la sfârşitul liceului, nu i-a păsat  că trebuie să facă facultatea la distanţă şi nu i-a păsat nici când el i-a spus ca trebuie să rămână întotdeauna slabă ca să îl atragă.

Cu o jumătate de an înainte de nuntă, şi-a băgat în cap că părul ei nu e frumos şi s-a încăpăţânat să încerce toate culorile şi toate combinaţiile de culori, ca să o găsească pe cea mai potrivită pentru ziua cea mare. Eu îi spuneam în glumă să îşi cumpere pălărie în loc de voal, pentru că abuzându-şi astfel părul, ziua nunţii nu avea să o prindă decât cheală.

Îmbrăcată în rochia de mireasă, cu părul blond adunat într-un coc sever la ceafă, faţă Elenei părea să fi fost întotdeauna a unei femei, fără să mai păstreze nimic din seninătatea dulce a fetiţei de ieri.

După ce am început facultatea, ne-am vazut rar. Având nevoie de bani, ea s-a angajat la un chioşc de doi metri pătraţi, pe unde aveam grijă să trec de câte ori veneam acasă. Niciodată, însă, n-am mai găsit-o pe copila gălăgioasă şi energică de altă dată. Elena nu se mai enerva, nu mai râdea şi nu mai povestea filme. Îi uram întotdeauna să fie fericită şi îmi spunea, cu un zâmbet chinuit că e.

Ultima dată când am vazut-o, Elena avea freză de tanti.

Ştii ce mi-a plăcut ? Ziua mea. De fapt, noaptea zilei mele.

Întunericul se războia cu beculeţele bradului împodobit din colţul camerei. Noi ne-am cuibărit pe canapea, ca pe vremuri, pentru că am cedat patul celor mai bune prietene ale mele. Eram înghesuiţi şi somnoroşi, iar eu eram mai fericită ca niciodată. Iubeam fiecare suflet din camera adormită şi ştiam că sentimentul e reciproc. Am împlinit 20 de ani în braţele tale şi noul prefix nu m-a mai înspăimântat. Ştiam că nu mi se poate întâmpla nimic rău lângă tine.

Ştiam că o să-mi încălzeşti întotdeauna picioarele şi sufletul, că o să-ţi plimbi degetele prin parul meu şi o să mă săruţi pe frunte. Ştiam că o să mă lipeşti mereu de tine în timp ce-mi spui să nu-mi fac griji, pentru că totul va fi bine.

Mi-e dor de tine. Tare. Mai ales astăzi. Am umblat toată ziua cu o piatră în suflet, simţindu-mă vinovată fără să greşesc, simţindu-mă tristă şi îngrijorată, fără să îmi dau seama de ce. Poate din cauza ta. Din cauza lipsei tale.

Mai ştii când îţi scriam, pe vremuri, pagini întregi, prea multe pagini, fără să îmi aleg cuvintele, fără să mă străduiesc ? Mi-e dor să îţi scriu. Aceste cuvinte sunt doar pentru tine, pentru nimeni altcineva.

Şi mi-am dat seama că nu ţi-am mulţumit niciodată. Îţi mulţumesc. Pentru tot. Pentru că m-ai lăsat să intru în viaţa ta cu papucii cu care am umblat prin ploaie.

Te iubesc. Să nu te îndoieşti niciodată de asta.