Adia

N-am fost niciodată anti-Valentine’s Day. N-am considerat-o o sărbătoare inventată de companiile de felicitări, inimioare și ursuleți de pluș. Am furat-o de la americani, și ce? Parcă în rest am fi atât de originali încât tot universul nostru e format din tradiții românești neîntinate. Cu siguranță doi dintre bătrânii satului de undeva din Cluj, povestind ei așa înainte de Crăciun acum o sută de ani și-au spus ” – Mă, oare ce-a fi să tăiem un brad și să-l băgăm în casă? Să nu mai pută atâta a prăjeli și-a usturoiu din friptură și-a sarmale, că io nu mai rabd! – Da meri Ioane, că or zice muierile c-am bolunzit ! – Las că le zicem că l-am adus lor, ca să-l facă fain, că ele-s proaste și dacă le dai ceva de aranjat uită. “

Nu mi se pare tras de coadă ca doi oameni care se iubesc, să facă într-o zi mai mult efort decât în celelalte să-și exprime dragostea, pentru că atmosfera-i prielnică pentru așa ceva.

Sunt total împotriva zilei de azi, însă, atunci când vine vorba vorba de cuplurile care nu se iubesc, nu se mai iubesc, sau nu s-au iubit niciodată, așa că o sărbătoresc de ochii  lumii și ca să se mintă unul pe altul și pe fiecare pe sine. Orice faci atunci, n-are cum să iasă bine.

Vă spun asta din proprie experiență, deși nu cred că era Valentine’s, ci mai degrabă ceva aniversare, care, vorba aia trebuia sărbătorită. Așadar, înainte să ne întâlnim, îmi trimite un mail luuuuuuung, că eu nu mai puteam de bucurie și nu mai știam cum să mă mir că a avut răbdare să-mi scrie atât, imaginându-mi că n-ar pierde  vremea nici citind un asemenea text.

Așa că mă pun pe citit. Frumos, foarte frumos, extraordinar de frumos. Prea frumos! Cine ar fi crezut că se știe exprima așa? Eu nu aveam idee! Și citesc mai departe, rânjită și încântată, până mi se taie tot elanul la  fragmentul “…pentru că ochii tăi negri…”

Ce ?! Pun mâna pe telefon și-l sun, revoltată. “Ce culoare au ochii mei?! … CE CULOARE?!?! … Aha. Păi și de ce-ai scris că-s negri?…Cum unde?! În mail! …Cum mai poetic?! Da’ ochii mei ce-au de nu-s poetici?! …Aha. …Aha. …Bine. …Am zis bine ! …Nu m-am supărat. ..Pa.”

Bun, trec peste, citesc mai departe. La fiecare propoziție eram tot mai puțin încruntată. Doamne ce frumos a scris, oare de ce nu știam cât de bine scrie? Începeam să mă simt vinovată, cum nu cunosc eu omul de lângă mine și totuși am nerușinarea să mă enervez că i se par lui mai poetici ochii negri.

Cu mustrările mele de conștiință despre oare cum am ajuns să fiu așa de superficială și cum să fac să mă revanșez, am ajuns la ultima propoziție, care era cam așa “acum sting tigara, cu gândul că m-ar putea ucide și n-o să mai pot să fiu al tău.”

Menționez că omul ăsta n-a fumat în viața lui.

Nimeni n-ar fi putut să-şi explice vreodată setea ei de adoraţie.  Pretindea, cu obrăznicia unui copil răsfăţat care bate din picior, să conteze. Să conteze cel mai mult. Nu pentru a fi în centrul atenţiei. Din contră, era atât de timidă încât pe clasa întâi aproape a plâns de ruşine când doamna învăţătoare a scos-o în faţa tuturor să îi cânte la mulţi ani.

Nu spera să conteze pentru univers sau pentru cauze nobile menite să schimbe lumea. Îşi dorea ca cel puţin unul din oamenii cărora le-a dat o bucată de suflet să lupte ca să-i rămână alături, în loc să o sărute pe frunte înainte să plece şi să-i spună că “aşa-i cel mai bine”.

Îi trata aşa cum i-ar fi plăcut să fie tratată, crezând că într-o zi ei o să facă la fel. Degeaba.

Nimeni nu-i iubea colţurile întunecate, nimeni nu-i tolera tristeţea, toţi neînţelegând că e o masca cea a clownului, nu adevărata faţă.

Nu multe s-au schimbat de-a lungul anilor, ci fiecare om era o altă variantă a felului în care, atunci când era mică, mama o certa când se lovea. Încă nu şi-a făcut curaj să întrebe “De ce mă cerţi dacă mă doare?”

Le căuta scuze şi nu înceta să spere, înghiţindu-şi lacrimile şi murmurând “înţeleg…” atunci când o dezamăgeau din nou.

În sufletul ei, însă, nu înţelegea niciodată.

Mă iubeşti degeaba, dacă nu contez.

Ştii cum, atunci când eram mici, aveam obiceiul să repetăm acelaşi cuvânt, repede repede, de nenumarate ori, până când ni se încâlcea în gură şi în minte şi  brusc ni se părea străin şi ciudat, de parcă nu mai ştiam ce înseamnă şi cum se pronunţă ? Sigur, nu am fost mici deodată, şi nici nu ne cunoşteam pe atunci, dar mă gândesc că ai făcut şi tu asta, măcar odată.  Sau poate o să-mi zâmbeşti ironic, dar cu drag, şi-o să-mi spui că tu, spre deosebire de mine, ai fost un copil normal, aşa cum faci de cate ori iţi povestesc vreo porcarie.

În fiecare zi îţi spun de atatea ori că mi-e dor de tine, folosind mereu aceleaşi cuvinte, încât probabil  nu îţi mai dai seama ce înseamnă. Înseamnă, iubitule, ca îmi simt tot timpul palmele goale, în absenţa obrajilor tăi, pe care să-i cuprind înainte să te sarut. Mi-e dor sa îmi respiri pe buze, ca să mă gâdili, iar eu, prefăcându-mă enervată, să mă scarpin pe barba ta.

Deşi a trecut atât de mult timp, înca sunt surprinsă în fiecare noapte când mă bag în pat şi îţi caut degeaba picioarele calde, ca să le cuibăresc pe ale mele între ele, ca apoi să le retrag vinovată, gândindu-mă că o să-ţi fie frig din cauza mea.  Tu să-mi ghiceşti intenţia şi să mă strângi mai aproape de tine, ca să mă încalzeşti toată, înainte sa adorm.

Uneori îmi lipesc privirea de tavan vreme de veşnicii întregi, pentru că dacă mi-aş înclina capul în stanga sau în dreapta, aş fi dezamagită să nu întâlnesc umărul tău şi să mă uit la tine peste el, apoi să-ţi zâmbesc degeaba, iar tu să te apleci, să mă săruţi pe frunte. Te simt, să ştii, atunci când crezi că dorm şi îmi dai părul din ochi, încet şi grijuliu, ca să nu mă trezeşti. Te simt, dar tac, pentru că-mi eşti drag atunci când uiţi să faci pe durul, crezând că nimeni nu te vede. Şi dimineaţa, când mă acoperi până la gât, iar eu îmi întredeschid, leneşă, ochii, tu-mi zâmbeşti cald, fiind convins că-mi era somnul prea dulce ca să-mi mai amintesc ceva după ce adorm la loc. Îmi amintesc iubitule, întotdeauna.

Mi-e dor … mi-e dor să stau întinsă deasupra ta, în timp ce-ţi plimbi degetele pe spatele meu gol, eu să întreb dacă nu-ţi sunt grea, iar tu să-mi spui că-ti sunt perfectă.

Îmi lipsesc lucrurile mărunte,  tachinările şi luptele pe care te prefaci că mă laşi să le câştig, ca apoi să asculţi indulgent cum mă laud că sunt şireată şi că tu degeaba eşti mare şi tare. Mi-e dor să te muşc de nas, apoi să-ţi spun maliţioasă că e crocant, în timp ce te abţii vitejeşte de la a-ţi răzbuna durerea. Mi-e dor să te gâdil în talpă, ca să mă prăpădesc de râs, văzându-te cum îţi ridici picioarele, unul câte unul, ca un cocostârc nerăbdător.

Mi-e dor să-ţi îngropi faţa în părul meu şi să-mi spui că miros a vara, în timp ce mă strângi în braţe nu atât de tare pe cât ai vrea.

Mi-e dor de tine ! Acum ştii ce înseamnă asta ?

Într-o dimineaţă, un nimeni până atunci, se va trezi şi va spune lumii că a găsit modalitatea de a da timpul înapoi. Lumea îl va privi ca pe un nebun şi-l va trata cu indiferenţa caracteristică noii societăţi…

Cine a crezut nu cu mult timp în urmă că omul va putea zbura, sau că vom putea vorbi între noi de la mii de kilometrii distanţă, ţinand o cutie de plastic la ureche? De unde vine radioul? Ce-s alea microunde? Putem crea o fiinţă vie într-o eprubetă. Facem piese de schimb umane. Ne trebuie o inima? O facem ! Un ficat nou? Veste bună pentru beţivani -  îl facem.

Ce nu putem face? Doar ce nu am încercat până acum. Sau am încercat, dar nu am fost destul de deştepţi sau de nebuni să ne iasa din prima.

Toate marile invenţii s-au născut din lene. Din ce alt motiv să apară telecomanda, bicicleta, maşina, liftul, mixerul, scările rulante si multe altele? Din lene.

Dar invenţia acestui ”nimeni” vine din necesitate.

Vine din dorinţa omului de a repara greşeli anterioare, de a retrăi clipe frumoase lângă cei dragi, vine din dorinţa unui părinte de a fi lângă copilul lui atunci când ar fi trebuit să fie, vine din dorinţa copilului de a avea ce nu a avut, vine din dorinta de a o lua de la început si de a face totul să fie bine.

Fericiţi sunt cei ce vor trai acele timpuri.

Nu s-a terminat. Îl poartă în suflet la fel cum fredonează mecanic o melodie pe care a auzit-o de prea multe ori. El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.

Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.

- “Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de sânge în seara de Crăciun, fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.

E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu… Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol “s-a luat curentuuuuuul!!!”. Da, lângă mine ai stat în pijamale în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…

Nu sunt eu care nu mai are nevoie de tine,…nu cred că sunt…”