Adia

Ar fi trebuit să plec, ştiu, eram în întârziere. Dar n-am rezistat. Era frumos, incredibil de frumos, şi-am vrut să fac parte din acea frumuseţe. Oamenii păreau să fii fugit de întuneric şi mirosea a nesfârşit şi a libertate.

Fără să stau pe gânduri, am intrat în apă în timp ce valurile se izbeau de picioarele mele. Rochia mi s-a udat şi mi s-a lipit de piele. Nu…hainele nu îşi aveau locul în peisaj, aşa că m-am întors pe mal şi am renunţat la toate.

Înotam înspre larg şi nimic nu mai părea să conteze. Marea se înălţa spre cer şi cerul se apleca spre mare. Lumea începea în albastru şi se sfârşea în purpuriu. Singura lumină venea de la lună, care era mare şi portocalie aşa cum o iubesc.

Pluteam…şi toate grijile mele pluteau alături de mine, în loc să-mi stea pe umeri încercând să mă sufoce. S-au întins pe întreg infinitul mării, într-un strat atât de fragil încât povara lor a uitat să mă obosească.

Totul era apă şi întuneric şi libertate. Momentul era aproape perfect, iar eu eram aproape fericită.

Ce faci când ai prea multe de făcut şi prea puţin timp? O pauză ! Bine, ştiu că nu-i logic, dar e vorba de mine, aşa că probabil  nici nu v-aţi aşteptat să fie.

E 4:30 dimineaţa şi la 12 am examen. Teoretic trebuia să fiu gata cu învăţatul pe acum, dar pe la 2 a început cea mai bună prietenă a mea de la facultate să mă bombardeze cu mesaje, ca să intru pe net să vadă dacă am şi eu dorinţe sinucigaşe, pentru că ea una mai are un pas până la a se jertfi în cinstea tribului.

Mare i-a fost dezamăgirea când m-a găsit rânjindu-mă fericită, întrucât îşi dorea în secret să moară şi capra vecinului. Ei, când am văzut-o aşa de stresată, gata să se lase de facultate şi să vândă castraveţi în piaţă, unde în cele mai dificile momente să nu se gândească la nimic mai grav decât reţeta de zacuscă a tantii Margareta, am pus piciorul în prag şi semnul exclamării în căsuţa de messenger.

I-am explicat în paişpe feluri că nu o să reuşească nimic dacă nu se relaxează, iar pentru că ea e partenera mea de făcut de râs în sat, am hotărât că mă schimb îndată din pijamale şi mergem împreună să ne dăm în cărucior în parcare la Iulius Mall. Puţină vreme – 5 minute până mă schimb, 10 până ne întâlnim la jumatea drumului, încă 10 până ajungem şi 20 de făcut pe proastele acolo. Ea, nu şi nu şi nu. Vedeţi, pe mine mă cam refuză lumea la chestii de scurtă durată, pentru că stau o veşnicie să mă piţiponcesc şi întârziu cu neruşinare de fiecare dată. Acum, am promis şi-am jurat că îmbrac primele haine ce le nimeresc în dulap, chiar şi de-ar fi altă pereche de pijamale, mă încalţ şi plec. Nici măcar nu mă piaptăn. A acceptat în sfârşit, cu ameninţarea că dacă îşi bagă mâna în părul meu şi nu-i rămâne acolo, nu mai vorbeşte cu mine în viaţa ei.

Cum să vă zic, pe mine mă îngrozeşte întunericul mai ceva decât pe câinele comunitar ideea de a face baie. Aşa că străduţa aia lăturalnică pe care trebuie să trec, fără nici un bec şi înconjurată de pomi şi tufe, mă bagă în boală. Am impresia că-i locul de întâlnire a tuturor fantomelelor din Cluj, când nu vizitează casa bântuită de la Apahida. Aşa că am trecut pe acolo cât am putut de repede, dar fără să fug. Nu ştiu de ce,  dar când mi-e frică, nu pot să fug. Oricum, am fost aşa de grăbită încât m-am împiedicat de o bordură de mi-am rupt şi papucul şi blugii. Fantomele, vă zic !

Cel puţin a meritat, am înveselit-o pe ameţita asta care altfel şi-ar fi pierdut vremea prin gară, aşteptând un tren sub care să se arunce. Aşa că data viitoare, dacă nu mai reuşesc să o salvez, mă aştept să îşi facă veacul pe strada aia satanică, unde mă speriu de acelaşi bolovan de fiecare dată. Măcar ştiu că am pe cineva de partea mea.

Acum, la învăţat!

PS: Poza e de altă dată, nu de azi.

Nu s-a terminat. Îl poartă în suflet la fel cum fredonează mecanic o melodie pe care a auzit-o de prea multe ori. El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.

Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.

- “Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de sânge în seara de Crăciun, fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.

E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu… Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol “s-a luat curentuuuuuul!!!”. Da, lângă mine ai stat în pijamale în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…

Nu sunt eu care nu mai are nevoie de tine,…nu cred că sunt…”

Întotdeauna mi-a plăcut să adorm lângă cineva care nu doarme. Să privesc pe sub gene lumina portocalie din colţul camerei unde se învaţă, se scrie, se citeşte…se stă treaz.

N-am nevoie de atenţie, mi-e suficientă prezenţa persoanei care face abstracţie de existenţa mea. Mă linişteşte tăcerea ei, siguranţa că e acolo şi nu o să plece, că noaptea continuă, nu-şi risipeşte cenuşa sub pleoapele mele. Fără să-şi dea seama, stă ca un vameş la intrarea în visele mele, alungându-le pe cele urâte.

Mă simt protejată cum n-am fost niciodată, ca un copil cuminte de o mamă iubitoare, bună.