Adia

N-am înțeles niciodată oamenii care nu dau randament în condiții de stres, dar sincer, îi  invidiez.

Eu am fost dintotdeauna pe principiul “lasă pe mâine ce poți face astăzi, că ai timp destul”. E o boală, sincer, să te obișnuiești așa. Am ajuns să nu pot face nimic  din ce “trebuie” făcut, fără să-mi sufle cineva în ceafă și eventual să mă scuture de umeri, răstindu-se “hai odată! hai odată!! Nu o să termini niciodată, lenesă ce ești tu, să-ți fie rușine!!  HAI ODATĂĂĂ!!!!” Atunci îmi vin cele mai bune idei, pe cuvânt.

Să nu vă imaginați că până în momentul în care chiar îmi execut responsabilitățile îmi petrec timpul calmă și relaxată, comportându-mă exact ca de obicei. Nu nu.

Ca să nu mă îngrijorez prea tare, mă ocup cu altceva. Orice altceva, până când pic în absurd și mă ridic de acolo abia în noaptea de dinainte, pentru performanțe maxime.

În cel mai bun caz, mă transform subit întro nevastă disperată și mă apuc să fac ordine oriunde nu-i cazul, sau să gătesc. Nu așa, ca oamenii normali, ci ca femeile stresate care ar face orice să-și alunge gândurile. Odată am făcut  paste și ca să-mi iasa sosul fin, am dat prin presa de usturoi fiecare bucățică de morcov. Mi-a luat două ore întreaga operațiune, ceea ce-i grav de tot, având în vedere că era doar preludiul gătitului propriu zis.

În celălalt caz….să spunem că la un moment dat îi desenam proiect de colibă la câine, pentru că aveam în câteva zile examen la sociologie. Am ieșit și afară cu lanterna, că era în toiul nopții, și-am măsurat. Dacă mai aveam câteva zile treceam la construirea propriu zisă a căsuței pițiponcești, crem pe dinafară și mov pe dinăuntru, cu gemuleț rotund.

În noaptea de dinaintea examenului la drept, împreună cu o colegă și doi necunoscuți până la momentul ăla, am mers la casa bântuită din Apahida și-am intrat pe geam, la ideea mea, desigur. ( Din păcate, n-am văzut fantome. ) Apoi i-am dus pe băieți să ne dea în cărucioare de cumpărături în parcare la Iulius, și le-am propus și să mergem la aeroport să ne prefacem că așteptăm pe cineva, apoi să fim triști că nu mai vine. N-au vrut ( sclifosiții ).

Înainte de examenul de la școala de șoferi am scos toate cărțile din bibliotecă și mi-am petrecut toată ziua aranjându-le în ordine alfabetică. După ce am terminat am decis că arătau ca naiba, și le-am așezat din nou după mărime.

Altă dată m-am decis să-mi pictez o bordură de lalele pe pereții camerei, mi-am și cumpărat vopsea, dar pentru că n-am știut de unde să iau chestii cu care să acopăr mobila și nici n-am putut să-mi mut dulapul, am rămas doar cu ideea, vopseaua și șablonul de lalele. Poate pentru următorul examen.

De ce scriu toate astea? Pentru că manualul meu de psihologia sănătății stă pe birou și îmi râde în nas.

- Doar noi două, da.

- Păi ea nu are prieten ?

- Îi place de unu, dar atât.

- Ce ???

- În place de unu, V-I-R-G-U-L-Ă, DAR ATÂT.

- Aaa, n-am auzit virgula prima dată. Da ce nume-i ăla Daratât ? Îi arab, sau ce?

Am fost, de când mă știu, o insomniacă, în adevăratul sens al cuvântului. Pot să am halucinații de la oboseală și tot să nu fiu în stare să adorm. Cel mai mult am stat trează 53 de ore. 53! Pe urmă am dormit o zi și o noapte, dar totuși.

Până azi credeam că am încercat absolut toate variantele posibile și că-s menită să am cearcăne pentru tot restul vieții. (Da, urmează un “dar”)

Nu e un “dar” pozitiv, din moment ce scriu porcăriile astea la 5 dimineața. De fapt…tocmai am căutat soluția în alt domeniu, pe care mi-e puțin rușine să-l numesc.

Dragii mei, vă anunț ușor dezorientată că tocmai am încercat să mă hipnotizez singură. Da, ce-ai auzit. Am încercat să mă hipnotizez singură. Și ce? sunt alții și mai ciudați de atât.

N-am reușit. Sau poate am reușit și-s într-o transă atât de adâncă încât în momentul ăsta scrie chiar subconștientul meu. N-aș vrea totuși să fie așa. Îmi place să cred că n-am un subconștient atât de superficial încât să vorbească despre insomnii prima dată când scoate și el nasul în lume.

Oricum, singurul efect de care-mi dau seama e că văd în ceață așa de tare încât am impresia că am nevoie de ochelari. Mai ales la ochiul stâng. Poate am nevoie de monoclu.

Încercați și voi.

Ieri am luat un taxi până în autogară. Nu pentru că (iar) mi-am abuzat mașina, ci pentru că, fie vorba între noi, n-am mai fost niciodată acolo și cum sunt cea mai dezorientată persoană din lume, orice indicație aș fi primit ar fi fost degeaba. În plus, toată lumea încerca să-mi explice logic, așa cum ar explica unui bărbat, în loc să-mi spună în ordine magazinele pe lângă care trebuie să trec până ajung.

Oricum, spre seară îmi cere o prietenă telefonul să sune pe cineva. După ce m-am buzunărit bine îmi dau seama că nu-l am. Nu-i nimic, mă gândeam, l-oi fi lăsat acasă.

Mai târziu, pentru că mi-ar fi luat o veșnicie să caut în zona crepusculară din geantă, mi-am pus-o la ureche și-am solicitat un beep. Nimic. Aha, deci e acasă.

Peste vreo jumătate de oră mă trezesc cu un telefon sub nas:

- Hey, de ce m-ai sunat?

- Cum să te sun, nu știi că n-am telefonul?

Pe ecran era numărul meu. O fi colega, mă gândeam, mă sună să-mi spună că-i la ea telefonul și să nu-mi fac griji. Așa că o sun intenționând să-i spun să nu-și facă griji, că nu-mi fac griji :-p

Îmi răspunde un bărbat.

- Ăăăăă, ăă… cu cine  ăă vorbesc? zic, încurcată.

- Ți-ai uitat telefonul la mine în taxi, domnișoară.

- Aa. Păi, ăăă, scuze…

- Nu-i nimic. Te-am sunat numa să-ți spun că ți l-am găsit și să te intreb unde să vin să ți-l aduc.

- Păi, ăăă..

- Unde stai?

- În Hașdeu de obicei, dar weekendul astă pe Jupiter.

- ( … )

- Ăă, strada, nu planeta.

- Știu eu că strada, dar mă gândeam pe unde vine aia..

- În spatele  stației din Observator de la cămine. Dar acuma-s în Iulius.

- Păi ce n-ai zis de la început ? No, hai că te sun când ajung și ne întâlnim pe lângă patinoar. Pe numărul ăsta ?

- Da da.

- No bine. A, vezi că te-o sunat maică-ta.

- Și ați răspuns ?

- Da, i-am zis că ți-ai uitat telefonul la mine.

- Aha. Era îngrijorată ?

- Nu, o zis că așa ești tu, amețită.

(20 de minute mai târziu, nenea îmi înmâna telefonul)

- Vezi că o mai sunat odată maică-ta. Da i-am zis eu că ești în mall, să stea liniștită. Te mai sună ea pe la 9, da în caz că nu răspunzi, o zis să-ți zic eu noapte bună.

- A, păi, ăă…

- Noapte bună !

- Ăă, mulțumesc….noapte bună.

- Ce-ti pui tu atata sare pe macaroane ? Eu abia pot sa le mananc de sarate ce-s !

- Pai nu simt nici un gust cu raceala asta. Nici nu-mi dau seama… Is bune ?

( … )

- Mai vrei ?

- Nu mai vreau tu…ca nici nu stiu daca-mi plac sau nu. Si-o vad pe Dana ca mananca asa, in sila…si ma gandesc ca poate nu-s bune.