Adia

Mă simt exact ca şi căţelul ăsta.

Ştiu că locul meu nu e aici, am o poziţie incomodă şi am obosit de la cât am încercat să scap.

Parcă a venit rândul meu să dau socoteală universului pentru tot ce am făcut până acum, ca să poată decide ce să îmi ofere mai departe.

Îmi şi imaginez cum a deschis dosarul meu şi a început să-mi calculeze mârşăviile, ca să ştie câte să-mi dea înapoi.

Câteva ore mai târziu, epuizat, se ridică de la birou şi-l cu ameţeli şi pierderi temporare de vedere. A ajuns la sfert. Oftează a pagubă şi se gândeşte aşa pătimaş la mine, încât, oriunde aş fi eu, mă împiedec.

Să le ia pe rând şi să mi le întoarcă nu are chef. Să mă omoare i se pare prea blând, prea rapid. De dragul varietăţii, decide să le afle la întâmplare şi să-mi arunce grave consecinţe în cap, de la înălţime.

A deschis dosarul la clasa a noua, când l-am lăsat pe Radu să-mi facă temele la fizică un semestru întreg, iar când a încercat să mă sărute mi-am încleştat dinţii. (“Aşaaa, nenorocito? Lasă că am eu ac de cojocul tău…!”)

De atunci, îmi flutură imposibilul pe sub gene, îmi dă flori şi îmi ia mirosul şi îmi oferă cadouri minunate în ambalaje pe care nu le pot rupe.

Mă face aproape fericită. Aproape.

[vodpod id=Video.3505307&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D195%26amp%3BtitluEmbed%3D%2520-%2520Two%2520Days%2520In%2520February]

dar unul e perfect pentru tine !

[vodpod id=ExternalVideo.911838&w=425&h=50&fv=]

Deşi e pe moarte, 2009 a fost cel mai viu an din viaţa mea.

Dacă ar fi să fac un grafic oricărui an de dinainte, mi-ar ieşi o linie perfect dreaptă, roz şi eventual, cu fluturaşi şi floricele în jurul ei.

Pe 2009, în schimb, l-am parcurs ca pe un lac îngheţat, încălţată cu papuci cu talpă netedă. Am pornit în grabă şi am căzut aşa de rău că n-am crezut că o să mă mai ridic vreodată. Am făcut-o totuşi, şi am înaintat şchiopătând, cu paşi mici şi cu atenţie mare. Asta nu m-a împiedicat să cad din nou. Şi din nou. Şi din nou.

În 2009 am făcut cele mai mari şi multe greşeli din întreaga mea viaţă. Am alunecat dintr-una în alta fără să le mai ţin socoteala şi savurându-le din plin. Am călcat în picioare oameni dragi şi sentimente şi-am făcut piruete răutăcioase cu ei încă lipiţi de tălpile mele.

Pe când m-a ajuns din urmă regretul, ei erau striviţi în totalitate. Aşa că i-am ridicat, i-am scuturat de praf de mizeriile prin care i-am obligat să treacă şi mi-am petrecut restul anului încercând să ma revanşez.

În 2009 am plâns cel mai mult, am râs cel mai zgomotos şi am adunat cele mai multe amintiri pe care, dacă vreodată o să le afle viitorii mei nepoţi o să le neg prefăcându-mă revoltată şi simţind de fapt ruşine şi dorinţa de a le repeta.

Cineva a zis odată că pentru a fi cu adevărat fericit, trebuie să fii cunoscut mai întâi nefericirea. Dacă 2009 nu ar fi fost un an, ci un om înţelept, aş crede că mi-a planificat zilele exact după acest principiu.

Pentru a renaşte, trebuie mai întâi să mori. Eu, bolnavă fără să-mi dau seama, am suferit o moarte bruscă, dureroasă şi violentă, ca mai apoi să învăţ să trăiesc din nou, ca un bebeluş care face primii paşi.

În 2009 am redescoperit bucuria lucrurilor mici. Am reînvăţat să ascult muzică şi oameni, să îmi exprim sentimentele şi să le ascund, să privesc lumea, să stau cu ochii închisi, să merg cu bicicleta. Am redescoperit prietenia şi iubirea.

Ca să îi trec o notă în catalogul vieţii, nu fac media tuturor zilelor din 2009, pentru că ar fi mult prea mult de calculat şi cu siguranţă rezultatul ar fi nesatisfăcător. Pentru mine, 2009 a fost, în toată puterea cuvântului o telenovelă. Acum a ajuns la sfârşit când toată lumea s-a căsătorit cu toată lumea potrivită, când menajera, stăpânul casei şi băiatul care făcea curăţenie în garaj şi-au reîntregit familia, când mama vitregă e la închisoare pentru că l-a împuşcat pe unchi, care nu numai că n-a murit, dar e bine şi îşi porneşte o nouă afacere, menită să scape de sărăcie toate celelate personaje.

Pentru că finalul e cât se poate de fericit, îl declar pe 2009 un an bun.Vă urez tuturor distracţie plăcută de revelion şi un an nou cât mai fericit !

Zăpadă.

Zăpadă multă, albă, rece şi pufoasă. O calc în picioare şi în loc să se supere, mă gâdilă sub tălpi. Fulgi mari îmi împodobesc hainele şi părul, iar unii, mai îndrăzneţi, îmi poposesc pe gene. Vor să văd lumea prin ei.

E decembrie.

Un decembrie vechi, de care mi-a fost dor.

Mă face să iubesc apartamentul acesta mai mult ca niciodată. Nu  pentru că e numărul 21, nici pentru că e de ajuns să trec strada ca să ajung la facultate, nici pentru baia incredibilă, nici pentru liftul în care mă blochez de câte ori sunt în întârziere.

Pentru ferestre.

Pentru că în loc să-mi otrăvească ochii arătându-mi zilnic un bloc, în faţa lor sunt copaci, iarbă, o alee în zig-zag din pietre, în pantă. Acum, totul e acoperit de zăpadă. Dacă nu i-aş fi privit zilnic, aş crede că din cauza ei copacii sunt îndoiţi.

Printre jaluzelele întredeschise răzbate întunericul. Doar că de câteva nopţi încoace, întunericul e luminos. E portocaliul felinarelor reflectat în albul perfect al zăpezii.

În spatele blocului, nici o mişcare. Parcă întreaga lume s-ar fi oprit să se bucure de frumuseţea vechiului decembrie.

În casă e cald şi bine. Predomină senzaţia pe care credeam că am uitat-o, când fără să îţi dai seama, îţi ţii respiraţia în anticiparea unei mari bucurii. Totul aduce a sărbătoare. Bradul e turcoaz cu argintiu, iar eu sunt încălţată cu oameni de zăpadă.

Stau cu coatele sprijinite pe masa din bucătărie şi mă uit, ca la televizor, la decembrie.

E trei dimineaţa în apartamentul 21, iar eu sunt fericită.

Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.

Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.

Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…

Să fie fericirea, sau doar o părere?

[vodpod id=ExternalVideo.895136&w=425&h=50&fv=]