Adia

Căutând total altceva, am dat peste jurnalul meu de acum mulţi ani. Sinceră să fiu, mă întrebam constant dacă am fost ciudată dintotdeauna sau am sărit de pe fix cu timpul, piuliţă cu piuliţă. Acum mi-e clar – dintotdeauna.

La 14 ani aş fi fost cu siguranţă emo, dacă nu mi-ar fi fost frică de întuneric. Aveam un stil bacovian de-a scrie şi asta-i grav de tot, având în vedere că pe atunci nu auzisem încă de Bacovia, aşa că n-aveam cum să îl imit. Am scris două pagini în care mă comparam cu o frunză care cade, se descompune şi oameni străini o calcă în picioare, ducând-0 fiecare în direcţii diferite, pentru a nu se mai putea reîntregi vreodată. Ziceam că am sufletul bolnav şi că “am ajuns să caut în gunoaie resturi de iubire”. Repet, LA 14 ANI !

La 14 jumate presupun că eram deja flower-power, pentru că scriam, pe un ton chiţăit, despre prima zăpadă, care-mi scârţâie sub tălpi şi face lumea să pară mai frumoasă şi mai bună, despre pomii îngheţaţi şi  dansul fulgilor de nea. Tot e de rău, dar parcă-i un pic mai bine decât emo.

La 15 ani eram filozofico-melancolică. Prima propoziţie scrisă e “Et in Arcadia ego ? …Nu există fericire deplină.” Aş vrea să pot spune că de aici am lăsat porcăriile şi-am devenit o intelectuală, dar a fost destul să dau pagina cât să văd că de aici am început să o iau la vale.

La 15 jumate eram piţipoancă. Da. Scriam despre cum m-am cuplat cu “cel mai drăguţ băiat din 12 A” şi “Iulian mi-a spus în sfârşit că mă iubeşte, dar cu siguranţă doar pentru că m-a văzut cu altcineva”. Mai încolo scriu despre cum “ne înţelegem relativ bine, ne mai certăm câteodată şi-am fost chiar şi despărţiţi pentru o oră şi jumătate”.

La mentalitatea de acum ştiu că nu există despărţire de o oră jumate, ci doar o scurtă perioadă de timp în care îl ameninţi gratuit pe celălalt, ca să-l determini să fie mai aşa cum vrei tu. (Poate o sa citesc şi asta peste 5 ani şi-o să mă gândesc iar “Sfinte Sisoe, ce proastă eram atunci!” )

La 16 ani mi-am mai revenit din piţiponceală şi-am început să gândesc mai mult cu capul şi mai puţin cu fluturii din stomac. Scriam că am o familie de obligaţie ( “nu-i prea vezi dar ştii că există” ), o familie de închiriat ( “fiecare pe cont propriu” ), o familie  de vacanţă şi una prin alianţă. Mă plângeam că mă simt a nimănui şi-a tuturor şi visam la stabilitate şi oameni care să mă poată concedia din viaţa lor pentru că cineva mai calificat a aplicat pentru postul meu.

Cam pe aici mi se încheie jurnalul, aşa că vă lipsesc 3 ani până să ajungeţi la Adia căreia-i puteţi citi sufletul pe blogul ăsta. Pe ea nu am încadrat-o în vreo categorie încă, aveţi ceva sugestii ?

Ar fi trebuit să plec, ştiu, eram în întârziere. Dar n-am rezistat. Era frumos, incredibil de frumos, şi-am vrut să fac parte din acea frumuseţe. Oamenii păreau să fii fugit de întuneric şi mirosea a nesfârşit şi a libertate.

Fără să stau pe gânduri, am intrat în apă în timp ce valurile se izbeau de picioarele mele. Rochia mi s-a udat şi mi s-a lipit de piele. Nu…hainele nu îşi aveau locul în peisaj, aşa că m-am întors pe mal şi am renunţat la toate.

Înotam înspre larg şi nimic nu mai părea să conteze. Marea se înălţa spre cer şi cerul se apleca spre mare. Lumea începea în albastru şi se sfârşea în purpuriu. Singura lumină venea de la lună, care era mare şi portocalie aşa cum o iubesc.

Pluteam…şi toate grijile mele pluteau alături de mine, în loc să-mi stea pe umeri încercând să mă sufoce. S-au întins pe întreg infinitul mării, într-un strat atât de fragil încât povara lor a uitat să mă obosească.

Totul era apă şi întuneric şi libertate. Momentul era aproape perfect, iar eu eram aproape fericită.

Câteodată îmi vine pur şi simplu să scriu. Aş vrea, totuşi, să scriu despre atâtea încât nu mă pot hotărî dacă să ofer prioritate unui gând sau unui fluture din stomac.

Rămân adesea cu privirea sprijinită pe un punct fix de care fac abstracţie, iar dacă se întâmplă să fiu întrebată la ce mă gândesc, îmi dau seama că am în minte tot şi-i aşa de greu de explicat încât spun că n-am nimic.

Am sufletul plin de sferturi de griji şi jumătăţi de speranţe.

Şi aştept.

Aştept să se transforme orele în zile şi zilele în paşi. Doi hotărâţi înainte, apoi unul emoţionat înapoi.

Da…probabil că mi-e teamă, probabil că mă bucur şi probabil că abia aştept.

E ca atunci când ţi-e dor de mare, deşi n-ai văzut-o niciodată…

Asculta mai multe audio Muzica

Eram toate trei îmbrăcate în pijamale de ceva vreme. Restul casei dormea. Lorelay se uită la mine peste umăr.

- Mai sunt 15 minute din ziua ta. Ce vrei să facem ?

- Nu ştiu…

- Hai, o ultimă tâmpenie a prefixului. Ce ţi-ai dorit întotdeauna să faci ?

Am râs. – Păi, cel mai des se întâmpla să-mi doresc să fug de acasă, ca orice adolescentă ce se respectă.

- Bine, hai !

- Unde ?

- Vedem noi. Fugim de acasă.

- Eşti nebună !

- Hai, că trece timpul ! Vrei să fugi de acasă în calitate de om serios ?

- Bine. Am bătut-o pe Steliana pe spate. – Stinge calculatorul şi hai, fugim de acasă.

- Cum adică ??

- Aşa bine. Nu mai pierde vremea.

- Voi sunteţi duse cu pluta. Staţi să mă schimb.

- Nu te schimba, doar încalţă-te. Amândouă s-au întors spre mine, fixându-mă uimite. Am ridicat din umeri. – Dacă tot e ultima tâmpenie, măcar să fie cât mai tâmpită.

Cinci minute mai târziu, rânjeam toate trei, încântate de cât de silenţioase am reuşit să fim. Dacă ne-ar fi prins, n-ar mai fi fost fugă, ci doar o altă ieşire. A fost unul din momentele în care uiţi că ceva a fost vreodată rău şi te gândeşti că totul are să fie mereu la fel de frumos. Nimic nu mai conta.

- Mă, fetele alea erau în pijamale ???

Dacă mă cunoşti doar din blog, înseamnă că nu ţi-ai petrecut niciodată zeci de minute în şir uitându-te la ceas şi înjurându-mă în gând, în timp ce nu mai vin. Întârziu mereu. Ştiu că-i enervant, ştiu că-i nepoliticos, ştiu că n-am decât de pierdut din asta, dar n-am ce face, e handicapul meu.

Asta am zis aşa, ca să vă daţi seama cât de necaracteristic mi-ar fi fost dacă făceam leapşa asta la timp. O am de la Neamţu, că i-am cerut-o, că altfel, zgârcitul… Badpisi, în necunoştinţă de cauză, mi-a oferit-o din bunătatea inimii ei, nu ca alţii… :p

Aşadar, 10 lucruri care mă fac fericită :

1. Girl talk. Adică discuţiile alea de îi enervează pe bărbaţi, care încep entuziast cu “vai, să vezi…” şi durează câte o juma’ de zi sau noapte. A nu se confunda cu bârfa. Fiecare vorbeşte doar despre persoana ei. Mereu se lasă cu plâns de râs şi atunci ţi-e mai greu să te gândeşti la lucruri triste.

2. Îndrăgosteala. Parcă ai mai mult chef de orice.

3. Muzica în maşină. Cu amândouă geamurile deschise şi mers tare. Mai ales pe ploaie.

4.  … ?

5. Nimicurile neplănuite. Adică atunci când îmi vine să mă dau cu rolele la 3 dimineata şi mă chiar duc şi mă dau.

6. Mirosul de ploaie. Când bate vântul şi picură din când în când cu stropi mari şi ştii că urmează o ploaie hotărâtă, în care să te plimbi. Apoi, mirosul de praf ud.

7. Începutul primăverii.  Primele zile calde, când nu vrei decât să stai cât mai mult afară, să te mângâie soarele, să miroase a pomi înfloriţi şi a iarbă, să citeşti pe o bancă în parc sau pe o pătură în curte şi să speri să nu atragi albine.

8. Prima zăpadă din an. Pur şi simplu magic.

9. Lumina portocalie dinainte de asfinţit. Mai ales lângă cineva drag.

10. Locul meu preferat.