Adia

Fiind o adresare directă, teoretic, ar trebui să încep cu “Dragă…”, dar eu, spre deosebire de tine, sunt sinceră și n-am de gând să mă prefac că îmi ești drag.

Probabil te gândești că n-am nici un drept să te judec, pentru că nu te cunosc destul de bine, nu-i așa ? Vezi, aici te înșeli. Tu ești personajul, iar eu sunt cea care citește cartea. Sigur, ne-am întâlnit de puține ori, dar cu siguranță nici tu nu ești destul de prost încât să nu știi că femeile vorbesc. Mult. Mult prea mult. Mai ales între ele.

Așa că da, încă de la prima voastră întâlnire știu tot ce ați vorbit, tonul pe care ați vorbit, tot ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, la ce s-a gândit ea în timp ce se întâmpla asta și la ce crede ea că te-ai gândit tu. Te cunosc. Îți știu mărimile la haine, având în vedere de câte ori am fost la cumpărături cu ea pentru cadouri, știu ce parfum îți place, ce mașină ți-ai dori, în ce poziție sforăi mai tare, exact unde te gâdili, ce-ți doreai să devii când erai mic, cum îți stă părul dimineața, care e  mâncarea ta preferată și pe care nu o suporți, și mai știu unele lucruri pe care dacă ai știi că le știu nu m-ai mai privi în ochi niciodată.

Așadar, e lesne de înțeles că relația asta nu e compusă din două persoane, ci din trei. Diferența principală dintre mine și tine e faptul că tu faci mizerie și eu rămân în urmă să o adun. Sigur, nu pentru tine, ci pentru prietena mea, din cauza ta.

Faptul că îmi displaci e departe de a fi un secret, așa că n-am de gând să insist pe ideea că ea poate să obțină mult mai mult de la cineva mult mai bun decât tine. Iubirea e oarbă. Eu, însă, nu sunt. Sunt, în schimb, colacul de salvare de care se agață de câte ori o împingi tu în ape prea învolburate. Umerii mei sunt mereu udați cu lacrimi provocate de tine și pe mine își varsă nervii de câte ori tu nu îi răspunzi la telefon. Eu merg la non-stop în bluza de pijamale pe sub geacă, să-i cumpăr înghețată la 3 dimineața ca să  vadă că nu tot ce-i în lume e rău și eu nu dorm câte două nopți consecutive, făcând maraton de filme de groază, pentru că preferă să vadă monștrii și vârcolaci în locul mutrei tale.

Nu-ți cer să nu mai dai cu bâta în baltă niciodată, pentru că ești bărbat, ar fi suspicios dacă te-ai comporta impecabil. Aș aprecia, însă, dacă nu ai mai face-o atât de des.

Mi-ar plăcea să îți mulțumesc anticipat, dar, din nou, fiindcă esti bărbat, anticipez că o să fiu dezamăgită.

Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.

Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică  atent, pe rând, câte o talpă și controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.

Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…

Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme.  Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.

Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.

Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas, ca să-și deschidă gura?  De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?

Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…

Elena era cea mai drăguţă fată din clasă. Îi lipseau câţiva centimetri buni până să împlinească un metru şaizeci. Ochii şi buzele ar fi spus despre ea că e o femeie frumoasă, dacă obrajii netezi şi nasul mic n-ar fi trădat copilăria încă neîncheiată. Părul negru, drept şi lung până la jumătatea spatelui îi oferea cea mai mare parte din farmecul imposibil de neobservat.

Era, pe cât de mică, pe atât de gălăgioasă. Se supăra uşor, iar atunci când se certa, vocea ei de fetiţă îmi amintea de un Jerry nervos pe Tom.

Elena stătea în banca din spatele meu şi cândva eram prietene. Îi plăcea la nebunie să povestească filme. Îmi povestea un film de două ore în şase, chiar dacă îi ziceam că l-am văzut.

În sufletul ei era cea mai ciudată combinaţie de scepticism şi naivitate. Vedea mai întâi părţile rele în toţi oamenii din jurul ei, abia apoi lua în calcul posibilitatea existenţei vreunei trăsături pozitive.

Nu învăţa niciodată, nu pentru a se împotrivi sistemului, ci pur şi simplu din comoditate. Cu toate astea, avea întotdeauna note mari pentru că era suficient de deşteaptă încât să îi fie de ajuns ce a ascultat cu o singură ureche la ore.

Eram convinsă că o să devină într-o zi o femeie puternică şi independentă. Îmi amintesc adesea cum condamnam împreună femeile care îşi tund părul scurt după ce se căsătoresc. Le-am poreclit “freze de tanti” şi ne juram una alteia şi nouă însene că niciodată nu o să cădem în acest păcat.

Pe clasa a 11-a, Elena s-a îndrăgostit. În ceea ce îl privea pe iubitul ei părea să nu vadă decât calităţile şi să ofere pretexte defectelor. Îl iubea şi nimic nu mai conta în afară în asta. Nu i-a păsat că e doar un copil atunci când a acceptat să se căsătorească la sfârşitul liceului, nu i-a păsat  că trebuie să facă facultatea la distanţă şi nu i-a păsat nici când el i-a spus ca trebuie să rămână întotdeauna slabă ca să îl atragă.

Cu o jumătate de an înainte de nuntă, şi-a băgat în cap că părul ei nu e frumos şi s-a încăpăţânat să încerce toate culorile şi toate combinaţiile de culori, ca să o găsească pe cea mai potrivită pentru ziua cea mare. Eu îi spuneam în glumă să îşi cumpere pălărie în loc de voal, pentru că abuzându-şi astfel părul, ziua nunţii nu avea să o prindă decât cheală.

Îmbrăcată în rochia de mireasă, cu părul blond adunat într-un coc sever la ceafă, faţă Elenei părea să fi fost întotdeauna a unei femei, fără să mai păstreze nimic din seninătatea dulce a fetiţei de ieri.

După ce am început facultatea, ne-am vazut rar. Având nevoie de bani, ea s-a angajat la un chioşc de doi metri pătraţi, pe unde aveam grijă să trec de câte ori veneam acasă. Niciodată, însă, n-am mai găsit-o pe copila gălăgioasă şi energică de altă dată. Elena nu se mai enerva, nu mai râdea şi nu mai povestea filme. Îi uram întotdeauna să fie fericită şi îmi spunea, cu un zâmbet chinuit că e.

Ultima dată când am vazut-o, Elena avea freză de tanti.

Pe la jumătatea zilei, o femeie în jurul vârstei de 40 de ani, hai să-i spunem….tanti Suzi, comunica prin ţipete uşor răguşite, de pe balconul ei de la etajul 7, cu soţul, aflat în faţa blocului. Acesta, de dragul discreţiei numit nenea Gicu, proaspăt întors de la serviciu, s-a gândit să îşi scutească nevasta de o treabă şi să meargă la cumpărături în locul ei. Ca să nu mai urce până la apartament,  a sunat-o la interfon şi i-a spus să iasă pe balcon. Important de reţinut e faptul că tanti Suzi, delicată ca un pui de curcă, are rău de înălţimi, sărmana.

- Ce să mai iau în afară de apă, fructe, pâine şi lapte ?!

- Nişte mezeluri ia ! Şi smântână ! Da sună-mă mai bine, Gicule !

- Nu te sun că şi aşa am un cost de mă ia durerea de măsele ! Zi ! Unt mai avem ?!

- Mai este, da’ săpun lichid ne-ar trebui ! Şi un Lenor să iei ! Albastru ! Da vezi de care iei, că sunt două feluri de albastru!  Închis ia !

- Aşa ca bluza mea ?!

- Da’ ce bluză ai pe tine ?!

- Păi uită-te !

- Nu mă uit !!

- Păi uită-te ca să zici dacă albastru de ăsta !

- Ba io nu mă uit ! Albastru închis să fie !

- Da’ uita-te odată, că parcă văd că nu iau de ăla bun şi îmi bagi de vină !

- GICULE !!! Înţelege  că dacă mă uit la tine îmi vine să vomit !!!

Ştiu că am mai vorbit o dată despre asta, dar m-am menţinut pe linia teoretică şi pentru că orice argumentare are nevoie de exemple, m-am gândit să ofer câteva proprii, despre cât de tare m-a prostit îndrăgosteala.

Am început, ca tot omul, de la tipicul ţopăit de capră electrocutată la primirea primului mesaj de la EL, după care salivam de luni întregi. Desigur, cu toţii am făcut asta, doar că numai eu am făcut-o fără să ştiu că el se uita la mine de la fereastră. Tare mi-aş fi dorit să dispară asfaltul de sub mine când eram în aer şi să mă opresc tocmai în China când l-am văzut făcându-mi cu mâna de după perdea, rânjind umflat în pene.

Pe urmă, alt EL, altă situaţie, m-am trezit să-i povestesc la prima întâlnire despre înmormântarea străbunicii mele din urmă cu câţiva ani. Bietul om, nu ştia mai nimic despre mine şi unul din primele lucruri pe care i le-am spus a fost că a venit un bărbat beat la înmormântare  şi s-a apucat s-o îmbrăţişeze şi s-o pupe şi tot smotocind-o aşa, i-a deschis un ochi. Aşa că a trebuit să-i punem o monedă de 50 de bani pe pleoapă, ca să stea închisă, dar aia i-a înverzit tot ochiul. Romantică şi incitantă discuţie. Nici nu m-am mirat că nu m-a sărutat în seara aia. Sinceră să fiu, m-am mirat că a vrut să ne vedem şi a două oară. Partea cea mai interesantă e că tot timpul cât i-am povestit asta, eram conştientă cât de nepotrivit e, dar nu mă puteam opri. Era ca în desene, când mi-a apărut pe fiecare umăr câte o versiune a mea. Una purta ochelari şi cealaltă fustă scurtă, fără chiloţi. Cea cu ochelari îi zicea despuiatei :

- Ce naiba vorbeşti ?!? Esti proastă ?!

- Dacă am început trebuie să termin !

- Ba să nu termini ! O  să creadă că suntem nebune !

- Ce să fac ?! Nu pot să las în aer povestea !

- LEŞINĂ !!!

Ei, să nu credeţi că n-a funcţionat şi în direcţia opusă. Eram  la un moment dat cu tip mai timid, la care, în primele săptămâni îi era jenă să mă privească în ochi. Aşa că se uita în jos. Într-o zi, ego-ul meu fără chiloţi i-a spus celui şoricel de bibliotecă :

- Tu, ăsta se uită la sânii noştrii.

- Nu se uită tu, ţi se pare.

- Ba se uită ! Întreabă-l dacă nu crezi.

- Cum să-l întreb !? Eşti nebună ? Nu pot să întreb aşa ceva !

- Întreabă-l ! Întreabă-l !! ÎNTREABĂ-L !!!!

Şi şi-a luat bietul şoricel inima în dinţi şi a zis :

- Auzi…tu când vorbeşti cu mine de ce te uiţi mereu în jos ? Pentru că…..am impresia că te uiţi la sânii mei.

Atunci s-a apucat el să-mi explice, roşu, cu palmele transpirate şi dându-şi constant ochii peste cap :

- Vaaaai de mine…nu mă uitam la sânii tăi…Vai, probabil acum crezi că-s vreun obsedat, vreun pervers…dar ma uitam în jos, că mi se părea ciudat să mă uit tot în ochii tăi, să nu crezi că vreau să te hipnotizez sau ceva. Nu nu nu, nu mă uitam la sânii tăi, pe cuvântul meu ! Bine, nu că n-ar fi frumoşi şi de asta nu mă uit. Pentru că sunt foarte frumoşi ! Vai, să nu crezi că mi i-am imaginat vreodată ! Că nu mi i-am imaginat ! Doar că tu eşti frumoasă, aşa că e normal să fie şi ei frumoşi. Nu că ar fi vreo problemă dacă n-ar fi frumoşi ! Dar sunt sigur că-s frumoşi !

Cum ziceam, ni se întâmplă tuturor, că suntem oameni. Nu-i nimic dacă facem uneori pe proştii fără să vrem. Viaţa e prea scurtă ca să aibă întotdeauna noimă.