Adia

Mi-am reînceput ieri practica, oameni buni. Tot în penitenciar, ca anul trecut, doar că nu în acelaşi. Nu o să insist prea mult pe faptul că m-am rătăcit de 4 ori mergând încolo şi de 3 ori venind înapoi şi că am ajuns la concluzia că pentru mine GPS-ul e o necesitate, nu un moft, ci o să povestesc doar cum a fost.

Spre deosebire de prima dată, acum n-am avut emoţii mai deloc. Nu mi-am uitat numele, n-am stâlcit cuvinte, nu mi-a venit să râd, nu m-am pierdut atunci când am primit răspunsuri neaşteptate şi am fost capabilă de o introducere mult mai bună decât “Ăăăăă, ăăăă….aici ţi-ai făcut tatuajele ?” (Memorabilă primă întrebare pe care să o pui primului deţinut cu care vorbeşti vreodată!)

De data asta am avut de luat interviul de evaluare unui bărbat de 42 de ani, nu foarte fioros. Omul a fost destul de cooperant, n-a refuzat nici o întrebare, deşi avea opţiunea asta, mi-a vorbit calm şi chiar mi-a dat  detalii suplimentare atunci când m-am ferit să cer.  Trecem peste etapele iniţiale, îmi spune despre viaţa lui dinainte să fie să închis, despre familie, despre meseria lui oficială, despre cum a încercat să se sinucidă, spânzurându-se cu propria cămaşă de patul de la etaj chiar după ce a fost arestat şi despre “tovarăşul” lui, care l-a ajutat să iasă din depresie şi cu care “e împreună”  de doi ani. Evident, mi-a fost jenă să-l întreb dacă se referă la acel gen de “împreună”, pentru că dacă l-aş fi întâlnit în afară mi-ar fi părut un homofob convins, dar, 5 ani de închisoare la activ  şi încă 9 de făcut….

Pe la jumătatea discuţiei îl întreb, aparent ca fapt divers, pentru ce e condamnat.

- Viol. O spune aşa de jovial şi nonşalant, de parcă mi-ar fi spus “albaştrii”, vorbind despre ochii soţiei. Apoi, ridicând din umeri, cu un început de zâmbet : se-ntâmplă…

Înainte să mă gândesc ce să răspund, ca să nu sune ca o condamnare şi să nu mai vrea să aibă de a face cu mine, continuă:

- Eu aveam un apartament de care soţia nu ştia şi mai stăteam acolo cu amanta. Ca şi cum aveam două vieţi, înţelegi?

- Înţeleg, dar ce legătură are cu violul ? Aţi violat amanta ? Din moment ce eraţi împreună nu se presupune că era de acord?

- Păi….cum să-ţi zic…amanta nu era tot aceeaşi. Adică…mai stăteau la mine fete până le făceam paşapoarte ca să le trimit dincolo.

Hopa…, lasă încet că zice tot. Viol, auzi…deja era şi proxenetism. Ce să mai, omul proba marfa înainte să o vândă mai departe. Din toată conversaţia noastră, singura dată când s-a pierdut cu firea a fost atunci când l-am întrebat dacă făcea acte fetelor pe numele lor adevărate.

- Da’ ce vrei să zici domniţă, că eu umblu cu falsuri ?

Nu, nu…cum aş îndrăzni să-l acuz de o asemenea monstruozitate? Revenim pe pista corectă şi continuă omul meu povestea:

- O fată mi-a fost  mai dragă, aşa că…a rămas la mine vreo 3 luni. N-a vrut ea la început, dar pe urmă cred că a început să mă iubească…

Pe scurt, omul a sechestrat-o. Într-o seară, au venit pe la el câţiva prieteni, s-au îmbătat şi au bătut-o şi violat-o, toţi. După ce au căzut fiecare prin câte un colţ, răpuşi de băutură, femeia a reuşit să iasă pe balcon, în pielea goală, de unde a sărit în balconul vecinilor de lângă şi ăia au chemat poliţia.

- Da’ eu cred că era supărată pe mine că am dat-o la alţii, că altfel nu mă dădea ea la poliţie…Şi cu nevasta cât scandal am avut ! Îmi zicea “bine mă, nu-i destul că m-ai avut pe mine şi pe amantă, ţi-or trebuit încă 7 pe lângă ?”. Apoi, pe un ton confidenţial: Ea crede că au fost numai 7, sărăcuţa…da’  în ultimii 10 ani au fost şi mai bine de 50…

Asta aşa.., ca să vedeţi cu ce oameni am de a face în fiecare vineri până la vacanţa de vară.

Când m-am înscris la facultatea asta am fost ferm convinsă că nici una nu mi s-ar potrivi vreodată mai bine și că o să fiu grozav de bună în meseria mea.Lucrurile se schimbă. Într-un singur an m-am reprofilat de la copii la pușcăriași. Lucrurile se schimbă total.

Am avut de luat un interviu de evaluare cuiva, o persoană despre care știu cât mai puține lucruri și să-l filmez. L-am rugat pe un amic să-mi fie cobai. Încă de când am zis “da” la interfon și l-am auzit sclifosind un “sunt aici pentru interviu” n-am avut nici o presimțire bună.

Pe scurt, am râs ca proștii vreo câteva ore. E greu să pari profesionist când în spatele tău se vede o perniță cu mutră de câine.

Ce să mai zic de faptul că eu abia îmi ziceam numele și el începea să-mi râdă isteric în nas :

- Ahahaha! Să mor io… Când te văd așaa… “Mă numesc …” ahahahaa!

- Păi prefă-te că nu mă cunoști !

- Gata, gata, hai.

- Mă numesc..

- Ahahaahaha!

- Hai măăăă!

- Parcă ești de-ăla din troleu – ajutaaați-mă cu 2 lei, că am 12 frați acasă și stăm toți într-o cameră, ca sarmalele…ahahaha ! Ajutaaaați-mă…cu o TEMĂ ! ahaahaahaa!

Bun, după ce i-au trecut lui prostiile, m-au luat pe mine. Îmi tot imaginam cum aș arăta împărțind bilețele în troleu “Sunt studenta. Donați un interviu.” El, încercând degeaba să mă ajute, când se vedea pe zâmbetul meu tâmp că iar m-am gândit la asta, se răstea printre dinți “nu râde!”. Ei, nu !

Luli, ca să mai bage și ea un băț în roată, se sfătoșea :

- Apăi, dacă zici că nu mai ai frați, sună ca și cum o murit !

Pe când am trecut bine de jumătate și vorbeam amândoi ca niște oameni serioși, fără să ne bufnească râsul, vine vremea să-l întreb despre prietena lui. La care ce credeți că face asta? Își scoate un papuc și-l amenință cu el din spatele camerei !

- Adică ce mă, te întreabă dacă ai o relație serioasă și tu stai pe gânduri ?!

- Păi am lăsat-o să termine, ce “DA”? Să mă bag în seamă peste ea? Direct “DA!” No, ce urât !

- Păi te întreabă dacă vorbești cu mine când ai probleme și tu stai să te gândești ? Ce te tot prefaci atât ? Pentru fufele de după gard? (facultatea lui e chiar lângă a mea!)

El se întoarce spre mine, scandalizat :

- Auzi cum te-o făcut ?! Fufă de după gard !

In primul rand vreau sa imi scuz absenta indelungata. Primele zile am fost ocupata cu invatatul pentru un examen si urmatoarele nu am avut internet. Cum de ce? Pentru ca asa-s eu. Tot timpul zic ca merg sa il platesc “maine”. Acum mi l-au redeschis   (Ce bine, ca mi-a ramas ca sursa de divertisment electronic doar televizorul, nefolosit inainte, asa ca zilele astea am aflat ca Florin Salam isi schimba numele si m-am uitat la emisiunea aia cu “A haunting” de pe Discovery, de mi-a fost frica pe urma sa stau singura in bucatarie.)

In al doilea rand, vreau sa scuz absenta diacriticelor. Vedeti voi, inainte sa imi taie netul am prin un virus care mi-a mutit laptopul. Asa ca acum am windows 7 si inca nu stiu pe unde sa le caut. O fi el mai bun, dar pe mine ma enerveaza la culme.

Ca bonus, am primit astazi amenda -  prima din cariera mea de soferita. Am parcat pe trotuar. Pai daca n-am avut unde ! Si nici macar in vreun loc aglomerat, ci la mine in spatele blocului ! Mai interesant de atat e faptul ca tata mi-a zis de cand mi-a pus cheile in mana ca el nu plateste amenzi. Splendid, 100 de ron din bietul meu buzunar studentesc.

Oricum, mi-a fost inveselita ziua cand am vazut ca am primit doua premii (de fapt, acelasi, de la doua persoane), si anume “Superior scribbler award”, de la Filthy si de la Catalina. Multumesc fetelor !

A, si vine cu 4 reguli :

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Il ofer mai departe (incercand sa evit persoanele care il au deja si care mi l-au trimis) :

Lorelay (not just because she’s my best friend)

Part time lovers (pentru ca scrie superb)

Zuzu (pentru ca desi e acum in sesiune, a fost primul blog care m-a tinut treaza o noapte intreaga si pe care l-am luat ca exemplu cand l-am facut pe al meu)

Alphadog (pentru ca scrie bine, pentru un catel :p )

Catalin (pentru ca rareori scrie ceva fara sa gandeasca de doua ori – ceea ce mie nu mi se intampla mai niciodata)

Later edit: Iuhu, l-am primit si de la Zamfir Pop ! Mulţumesc !

Even later edit: L-am primit şi de la Lily ! Al patrulea! Mulţumesc !

Another later edit : Şi de la Zizzou ! Damn, I must be good ! Mulţumesc!

Acest articol nu este un pamflet.

Accept prin donaţie orice copil, fată sau băiat, nu contează. Trebuie doar să aibă între 6 şi 8 ani şi să locuiască în Cluj sau în imediata apropiere. Nu vă speriaţi, nu îl vreau de tot, să îl trec pe numele meu şi să îmi spună “mamă”. Îl vreau pentru vreo oră. Împrumut, cum s-ar zice.

Nu, nu am înnebunit.

Tocmai am aflat că 2 puncte din examenul de la psihologia vârstelor constau într-o fişă de observaţie despre un copil de vârstă şcolară mică şi interacţiunea lui cu alte persoane. Aşa că trebuie să studiez comportamentul copilului faţă de părinţi, rude sau alţi copii şi să îmi dau seama ce competenţe emoţionale şi-a dezvoltat până în momentul de faţă.

Problema e că trebuie să termin toată treaba până Luni şi weekendul ăsta nu merg acasă. În doi ani de facultate de ce nu m-am gandit eu oare să îmi fac şi cunoştinţe mai puţin apropiate de vârsta mea?! Aşa cum să fac, să merg prin vecini şi să spun : “Bună ziua, sunt eu, de la etajul 5. Aveţi copii? Vă deranjează dacă mă uit la ei vreo oră? Nu nu, prefaceţi-vă că nu-s aici, o să stau într-un colţ şi o să iau notiţe.”  Ei, tare m-aş mira dacă femeia aia n-ar suna la poliţie !

M-am mai gândit să merg în mall şi să-mi găsesc acolo pe cineva care se încadrează în standarde, dar aşa se complică situaţia şi  mai tare, pentru că trebuie să aud ce vorbeşte, şi la gălăgia de acolo, pentru asta trebuie să stau foarte aproape. Nu cred că am vreo şansă să trec neobservată şi nebănuită dacă mă ţin la un metru în spatele cuiva vreme de o oră.

Aşa că vă rog, în numele ştiinţei şi al notei mele de la examen, lăsaţi-mă să mă uit la copilul dumneavoastră, într-o situaţie tipică, în prezenţa dumneavoastră. Nu aveţi de pierdut decât o oră.

Pentru că tot mă întreabă lumea cum a fost la examen, iată răspunsul: “a fost bine !” Mă rog… până la final, a fost bine. În primele 15 minute nu mi-am amintit nici lucrurile pe care le-am ştiut întotdeauna. A fost unul din examenele alea la care vezi foaia şi-ţi spui “o să-l pic”, apoi îl citeşti de două ori şi te gândeşti “nu ştiu nimic”, apoi te uiţi 5 minute în gol  cu resemnare, după care te hotărăşti să-l mai citeşti odată, poate scrii şi tu ceva şi atunci ţi se aprinde beculeţul şi nu-ţi vine să crezi ce prost ai fost primele două ture.

La 10 nu sper niciodată pentru că am 9 sanse să fiu dezamăgită şi nici una să fiu surpinsă plăcut, aşa că sper să mă învârt în jurul unui 9.

Restul zilei am fost o epavă. Am dormit vreo 4 ore, mi-am abuzat neuronii la examen dis de dimineaţă şi am avut cursuri până seara la 8, fără pauze mai lungi de 20 de minute. Aşa că orice am văzut, auzit sau bănuit ieri, n-a trezit în mine decât două instincte: să râd şi să plâng.

În timpul seminarului de psihologia vârstelor de la 6 la 8, nu îmi era numai somn, lene şi mă dureau toate fără să mă doară de fapt nimic, ci eram, pe deasupra şi moartă de foame. Iar profa vorbea despre emoţii. Când a venit vorba de cum reacţionează oamenii la frică, i-am dat unei colege, ca fapt divers, biletul ăsta :

Ea, pare-se, mult mai distrusă emoţional decât mine, a izbucnit într-o cascadă de râs care se străduia să fie silenţioasă, dar îi scăpa din timp în timp câte un chiţăit. Povestea mi se pare, cel mult stranie, amuzantă doar dacă ai fost martor, dar în nici un caz nu mă aşteptam să râdă aşa. De fapt, în viaţa mea n-am văzut pe nimeni care să râdă aşa ! Era roşie ca racul, îi curgeau lacrimile de  parcă ar plânge şi îşi scutura tot corpul aşa de tare încât mişca spătarul de la scaun şi-l izbea constant de banca din spate. Se potolea câteva secunde, inspira adânc apoi izbucnea din nou în râs, parcă la jumătatea drumului aerului spre plămâni.

Ce credeţi că am făcut eu în situaţia asta ? Am râs de râsul ei, desigur ! Şi am râs până m-a durut într-o parte. Îmi era ruşine, aş fi vrut să mă opresc, dar pur şi simplu…nu mă puteam controla. Pe mine, ca să mă opreşti din râs, trebuie să mă şochezi. Să mă plesneşti, să-ţi dai jos pantalonii, să-mi spui că mi-a luat foc casa. Orice, dar să nu mă aştept la asta.

Niciodată, dar absolut niciodată nu a funcţionat metoda cu “gândeşte-te la ceva trist”. Mă gândesc la absurdităţi şi râd de ele. Aşa că atunci când altă colegă s-a întors spre mine cu o figură solemnă, de mamă care-şi mustră pe ascuns copiii în public şi mi-a aruncat biletul asta

râsul meu şi-a pierdut orice urmă de discreţie.