Adia

Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”

Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

Astăzi m-am ars în palmă făcând pentru prima dată în viaţă mămăligă.

Săptămâna trecută era să-mi cumpăr un peşte gras la care să îi pun nume Gupta, asta în condiţiile  în care peştii mi s-au părut dintotdeauna dezgustători şi inutili. Apoi, pe rând, am fost hotărâtă să îmi fac rost de un căţel, un iepure şi o veveriţă degu.

Acum două săptămâni am petrecut o oră povestind cu un om al străzii la care i-am dus clătite şi în noaptea aceea am adormit scărpinându-mă, gândindu-mă îngrozită că am luat purici sau râie de la câinele lui, cu care m-am jucat pe tot parcursul conversaţiei. (Până la urmă se pare că am fost pur şi simplu paranoică.) A doua zi i-am descusut unei prietene  toţi nasturii de la palton, doar ca să-i cos înapoi, mai bine.

Acum trei săptămâni m-am strecurat lângă EL în pat, stricându-i somnul, şi l-am anunţat plângând că a murit Paul. Am râs isteric vreo 20 de minute, după ce l-am văzut sărind în picioare cu ochii cât cepele şi gata să plece de acasă în pijama, fără să-şi dea seama că Paul era de fapt un personaj dintr-un serial. I-am laudat apoi devotamentul şi i-am recomandat să rămână la fel de implicat sentimental în toate filmele şi cărţile mele.

Astea-s unele exemple de momente în care mă întreb “De ce nu m-am înscris la încă o facultate ?!?!?!”

N-am înțeles niciodată oamenii care nu dau randament în condiții de stres, dar sincer, îi  invidiez.

Eu am fost dintotdeauna pe principiul “lasă pe mâine ce poți face astăzi, că ai timp destul”. E o boală, sincer, să te obișnuiești așa. Am ajuns să nu pot face nimic  din ce “trebuie” făcut, fără să-mi sufle cineva în ceafă și eventual să mă scuture de umeri, răstindu-se “hai odată! hai odată!! Nu o să termini niciodată, lenesă ce ești tu, să-ți fie rușine!!  HAI ODATĂĂĂ!!!!” Atunci îmi vin cele mai bune idei, pe cuvânt.

Să nu vă imaginați că până în momentul în care chiar îmi execut responsabilitățile îmi petrec timpul calmă și relaxată, comportându-mă exact ca de obicei. Nu nu.

Ca să nu mă îngrijorez prea tare, mă ocup cu altceva. Orice altceva, până când pic în absurd și mă ridic de acolo abia în noaptea de dinainte, pentru performanțe maxime.

În cel mai bun caz, mă transform subit întro nevastă disperată și mă apuc să fac ordine oriunde nu-i cazul, sau să gătesc. Nu așa, ca oamenii normali, ci ca femeile stresate care ar face orice să-și alunge gândurile. Odată am făcut  paste și ca să-mi iasa sosul fin, am dat prin presa de usturoi fiecare bucățică de morcov. Mi-a luat două ore întreaga operațiune, ceea ce-i grav de tot, având în vedere că era doar preludiul gătitului propriu zis.

În celălalt caz….să spunem că la un moment dat îi desenam proiect de colibă la câine, pentru că aveam în câteva zile examen la sociologie. Am ieșit și afară cu lanterna, că era în toiul nopții, și-am măsurat. Dacă mai aveam câteva zile treceam la construirea propriu zisă a căsuței pițiponcești, crem pe dinafară și mov pe dinăuntru, cu gemuleț rotund.

În noaptea de dinaintea examenului la drept, împreună cu o colegă și doi necunoscuți până la momentul ăla, am mers la casa bântuită din Apahida și-am intrat pe geam, la ideea mea, desigur. ( Din păcate, n-am văzut fantome. ) Apoi i-am dus pe băieți să ne dea în cărucioare de cumpărături în parcare la Iulius, și le-am propus și să mergem la aeroport să ne prefacem că așteptăm pe cineva, apoi să fim triști că nu mai vine. N-au vrut ( sclifosiții ).

Înainte de examenul de la școala de șoferi am scos toate cărțile din bibliotecă și mi-am petrecut toată ziua aranjându-le în ordine alfabetică. După ce am terminat am decis că arătau ca naiba, și le-am așezat din nou după mărime.

Altă dată m-am decis să-mi pictez o bordură de lalele pe pereții camerei, mi-am și cumpărat vopsea, dar pentru că n-am știut de unde să iau chestii cu care să acopăr mobila și nici n-am putut să-mi mut dulapul, am rămas doar cu ideea, vopseaua și șablonul de lalele. Poate pentru următorul examen.

De ce scriu toate astea? Pentru că manualul meu de psihologia sănătății stă pe birou și îmi râde în nas.

Ziceam că îmi plac oamenii ciudaţi, nu ?

Ei, până azi aveam o sursă nesfârşită de amuzament în vecina care şi-a numit căţeaua “Hussein”…”pentru că face rele”. Şi chiar seamănă cu Hussein, fizic vorbind. Probabil o ştiţi, că am mai pus poza cu ea într-un articol.

Oricum, mă distrează la fel de tare de fiecare dată când aud “Las că-ţi dau eu ţie, Hussein!”, sau “Mă Hussein, tu eşti prost ?!”. Câteodată-i e drag şi-l alintă “Hussi” şi-i spune “hai la mama”.

Am râs eu cât am râs de-a lungul anilor de bietul Hussi şi tanti Anuţa, dar astăzi când mă uitam prin poze ce-am descoperit ? Căţeluşa mea are mustaţă de Hitler !!

Şi urmează să-mi facă pui !

Căţelele, cam ca şi femeile, nu prea se suporta una pe cealaltă, aşa că toată ziua se latră prin gard. (Căţelele, nu femeile, desigur.)

Hitler şi Hussein o sa ne umple curţile de progenituri şi-o să se latre cu toţii prin gard. Dacă aş crede în semne divine, m-aş speria de apropierea unui război.

Ai reuşit vreodată să te priveşti în ochi, fără nici o oglindă sau altă suprafaţă în care să se reflecte ? Eu am reuşit aseară. Mi-am vazut şi nasul, fără să fie nevoie să mă uit cruciş, în jos, spre el. Am văzut şi cum arat când îmi dau părul după ureche şi uit întotdeauna o şuviţă. Am şi observat că oricât îl ciufulesc, cărarea mi se aşează din proprie iniţiativa pe partea dreaptă. Toate astea în timp real, fără oglindă. Nu, n-am fost atât de aproape de moarte, încât să-mi iasă sufletul din corp pentru câteva clipe, suficient cât să-mi ofere altă perspectivă. N-am fost nici beată nici nebună.

De fapt, nu m-am văzut pe mine, ci o fată care arăta aproape exact ca mine. Asta ca ironia sorţii, că de câteva zile încoace tot îmi spune cineva că ar trebui să mai existe încă o “eu”. Ori e el vreun descendent al mamei Omida, ori lumea e atât de mică încât o pot împacheta într-o cutie de papuci.

Mi s-a întâmplat de multe ori să văd câte o persoană care să semene perfect cu vreo cunoştinţă de-a mea, dar nu mi-am imaginat niciodată că într-o seară, într-un club, o sosie a mea o sa danseze la câtiva paşi de mine.

Tipa asta era cam de aceeaşi înălţime cu mine, aceleasi dimensiuni, aceeaşi culoare a pielii şi a părului, aceeaşi tunsoare şi culmea, acelaşi format al sprâncelor. La început mi-am spus că mi se pare, dar de câte ori îmi cădea privirea accidental pe ea, aveam impresia că mă uit la mine, din exteriorul meu. E cel mai ciudat sentiment !

Am studiat-o o vreme, în căutarea unui “Aha!” legat de diferenţele dintre noi. Degeaba. Din orice unghi ma uitam, mă vedeam pe mine. Faţa mea, corpul meu, părul meu, gesturile mele, mimica mea. Ce naiba, ştiu sigur că am în dulap un tricou exact ca cel pe care îl purta!

M-ar fi tentat să o consider o halucinaţie, dacă nu s-ar mai fi minunat două colege de asemănările dintre noi.

Ciudat, foarte ciudat.