Adia

Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.

Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică  atent, pe rând, câte o talpă și controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.

Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…

Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme.  Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.

Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.

Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas, ca să-și deschidă gura?  De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?

Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…

Pe la jumătatea zilei, o femeie în jurul vârstei de 40 de ani, hai să-i spunem….tanti Suzi, comunica prin ţipete uşor răguşite, de pe balconul ei de la etajul 7, cu soţul, aflat în faţa blocului. Acesta, de dragul discreţiei numit nenea Gicu, proaspăt întors de la serviciu, s-a gândit să îşi scutească nevasta de o treabă şi să meargă la cumpărături în locul ei. Ca să nu mai urce până la apartament,  a sunat-o la interfon şi i-a spus să iasă pe balcon. Important de reţinut e faptul că tanti Suzi, delicată ca un pui de curcă, are rău de înălţimi, sărmana.

- Ce să mai iau în afară de apă, fructe, pâine şi lapte ?!

- Nişte mezeluri ia ! Şi smântână ! Da sună-mă mai bine, Gicule !

- Nu te sun că şi aşa am un cost de mă ia durerea de măsele ! Zi ! Unt mai avem ?!

- Mai este, da’ săpun lichid ne-ar trebui ! Şi un Lenor să iei ! Albastru ! Da vezi de care iei, că sunt două feluri de albastru!  Închis ia !

- Aşa ca bluza mea ?!

- Da’ ce bluză ai pe tine ?!

- Păi uită-te !

- Nu mă uit !!

- Păi uită-te ca să zici dacă albastru de ăsta !

- Ba io nu mă uit ! Albastru închis să fie !

- Da’ uita-te odată, că parcă văd că nu iau de ăla bun şi îmi bagi de vină !

- GICULE !!! Înţelege  că dacă mă uit la tine îmi vine să vomit !!!

Ştiu că am mai vorbit o dată despre asta, dar m-am menţinut pe linia teoretică şi pentru că orice argumentare are nevoie de exemple, m-am gândit să ofer câteva proprii, despre cât de tare m-a prostit îndrăgosteala.

Am început, ca tot omul, de la tipicul ţopăit de capră electrocutată la primirea primului mesaj de la EL, după care salivam de luni întregi. Desigur, cu toţii am făcut asta, doar că numai eu am făcut-o fără să ştiu că el se uita la mine de la fereastră. Tare mi-aş fi dorit să dispară asfaltul de sub mine când eram în aer şi să mă opresc tocmai în China când l-am văzut făcându-mi cu mâna de după perdea, rânjind umflat în pene.

Pe urmă, alt EL, altă situaţie, m-am trezit să-i povestesc la prima întâlnire despre înmormântarea străbunicii mele din urmă cu câţiva ani. Bietul om, nu ştia mai nimic despre mine şi unul din primele lucruri pe care i le-am spus a fost că a venit un bărbat beat la înmormântare  şi s-a apucat s-o îmbrăţişeze şi s-o pupe şi tot smotocind-o aşa, i-a deschis un ochi. Aşa că a trebuit să-i punem o monedă de 50 de bani pe pleoapă, ca să stea închisă, dar aia i-a înverzit tot ochiul. Romantică şi incitantă discuţie. Nici nu m-am mirat că nu m-a sărutat în seara aia. Sinceră să fiu, m-am mirat că a vrut să ne vedem şi a două oară. Partea cea mai interesantă e că tot timpul cât i-am povestit asta, eram conştientă cât de nepotrivit e, dar nu mă puteam opri. Era ca în desene, când mi-a apărut pe fiecare umăr câte o versiune a mea. Una purta ochelari şi cealaltă fustă scurtă, fără chiloţi. Cea cu ochelari îi zicea despuiatei :

- Ce naiba vorbeşti ?!? Esti proastă ?!

- Dacă am început trebuie să termin !

- Ba să nu termini ! O  să creadă că suntem nebune !

- Ce să fac ?! Nu pot să las în aer povestea !

- LEŞINĂ !!!

Ei, să nu credeţi că n-a funcţionat şi în direcţia opusă. Eram  la un moment dat cu tip mai timid, la care, în primele săptămâni îi era jenă să mă privească în ochi. Aşa că se uita în jos. Într-o zi, ego-ul meu fără chiloţi i-a spus celui şoricel de bibliotecă :

- Tu, ăsta se uită la sânii noştrii.

- Nu se uită tu, ţi se pare.

- Ba se uită ! Întreabă-l dacă nu crezi.

- Cum să-l întreb !? Eşti nebună ? Nu pot să întreb aşa ceva !

- Întreabă-l ! Întreabă-l !! ÎNTREABĂ-L !!!!

Şi şi-a luat bietul şoricel inima în dinţi şi a zis :

- Auzi…tu când vorbeşti cu mine de ce te uiţi mereu în jos ? Pentru că…..am impresia că te uiţi la sânii mei.

Atunci s-a apucat el să-mi explice, roşu, cu palmele transpirate şi dându-şi constant ochii peste cap :

- Vaaaai de mine…nu mă uitam la sânii tăi…Vai, probabil acum crezi că-s vreun obsedat, vreun pervers…dar ma uitam în jos, că mi se părea ciudat să mă uit tot în ochii tăi, să nu crezi că vreau să te hipnotizez sau ceva. Nu nu nu, nu mă uitam la sânii tăi, pe cuvântul meu ! Bine, nu că n-ar fi frumoşi şi de asta nu mă uit. Pentru că sunt foarte frumoşi ! Vai, să nu crezi că mi i-am imaginat vreodată ! Că nu mi i-am imaginat ! Doar că tu eşti frumoasă, aşa că e normal să fie şi ei frumoşi. Nu că ar fi vreo problemă dacă n-ar fi frumoşi ! Dar sunt sigur că-s frumoşi !

Cum ziceam, ni se întâmplă tuturor, că suntem oameni. Nu-i nimic dacă facem uneori pe proştii fără să vrem. Viaţa e prea scurtă ca să aibă întotdeauna noimă.

Eram pe la sfârşitul clasei a 9-a când mi-am invitat pentru prima dată un iubit acasă. Bine, adevărul fie spus, nu l-am invitat în calitate de iubit, ci de “un amic de pe a 12-a care vine să îmi reinstaleze windows-ul”. Planul ar fi funcţionat perfect daca el, în necunoştinţă de cauză, n-ar fi apărut cu flori.

Bietul de el, era îngrozit peste măsură de momentul în care o să îl cunoască pe tata,  fără să ştie că de fapt, mama e duşmanul din umbră. Era convins că tata e obişnuit de la serviciu să facă instrucţie şi acasă. Oricât am insistat eu că tata e de treabă şi îşi lasă uniforma la unitate, acasă fiind glumeţ şi prietenos, el o ţinea sus şi tare pe a lui, cum că bineînţeles că e “de treabă” cu mine, pentru că sunt fiica lui, dar în calitate de tata e de datoria lui supremă să faca zile negre oricărui iubit actual, fost, viitor sau posibil.

Probabil situaţia ar fi decurs mai lin dacă nu era şi unchiul meu la noi, care, pus pe glume, i-a întins mâna prietenului meu şi şi-a spus numele, apoi, zâmbit maliţios, a adăugat “comisar şef la penitenciar”. Evident, eu m-am supărat pe amândoi şi le-am reproşat că din cauza lor, cu siguranţă nu o să mai vorbească niciodată cu mine. Ei s-au mulţumit să ridice din umeri şi să îmi spună că dacă o să facă asta înseamnă că nu era pentru mine, de la bun început.

A stat bietul băiat la mine cât a stat, ca un soldat în război, mereu în gardă, aşteptând să fie atacat pe nepregătite din cele mai neaşteptate direcţii. Era aşa de încordat, că pe cuvânt, la un moment dat i-am văzut o venă de la tâmplă pulsând.

Înainte de plecare, mi-a depus un sărut cast pe frunte, de ai fi zis că niciodată n-a îndrăznit să-şi coboare atenţia mai jos, a salutat-o respectuos pe mama, a strâns mana tatălui şi unchiului meu, dar aceştia, probabil înţeleşi dinainte, au rămas în picioare şi nu şi-au luat ochii de la el. Atunci el, spre uimirea mea totală, a luat  poziţie de drepţi, şi-a dus mâna la frunte şi i-a salutat milităreşte.

De îndată ce a ieşit pe uşă, au izbucnit bărbaţii mei într-un râs nebun, de ai fi zis că erau drogaţi sau că participau la un concurs de “care râde mai mult şi mai tare”. Hohoteau, se îndoiau de mijloc, îşi stergeau câte o lacrimă, roşii la faţă şi rânjiţi ca două hiene.  Cu cât mă înfuriam eu mai mult, cu atât râdeau mai cu pasiune. A trebuit să intervină şi săraca mama, îngrijorată să nu li se facă rău de râs.

După ce s-au potolit, încă respirând sacadat, au decis de comun acord că “e băiat bun, să mai vină pe la noi”.

Nu zău !

[vodpod id=Video.3014981&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D180%26amp%3BtitluEmbed%3DA%2520Lot%2520Like%2520Love%2520Soundtrack%2520-%252007%2520%2520%2520Travis%2520%2520%2520Know%2520Nothing]

O cunoşti de ceva vreme şi ştii sigur că nu îşi foloseşte capul doar pe post de umeraş pentru coafuri. E deşteaptă, a dovedit-o cu fiecare ocazie şi aşa ţi-a câştigat o bună parte din admiraţia pe care i-o acorzi. Prin urmare, e normal să nu înţelegi de ce atunci când vorbeşti cu ea pare de-a dreptul analfabetă, dă în gropi, cade în lac, iese, apoi se aruncă în puţ. E de bine, pe cuvânt!

Cu cât o femeie deşteaptă pare mai proastă în preajma ta, cu atât te place mai mult. Aşa că ia ca un compliment fiecare bâlbă, fiecare dezacord, fiecare cuvânt pe care nu l-ai mai auzit niciodată (pentru că nu există). Vezi tu, mintea ei e prea ocupată cu… ţi-ar place ţie să ştii cu ce !

Dacă, din contră, îţi oferă răspunsuri coerente, corecte gramatical şi mai e şi amuzantă cu intenţie, n-ai decât să baţi la altă uşă, că acolo nu-i rost de musafiri. Cel puţin, nu de tine ! Pentru că nu îi trezeşti nici o emoţie, se simte perfect în largul ei cu tine tocmai pentru că nu e interesată de părerea ta şi ultima ei intenţie e să te impresioneze.

Nu te grăbi să îţi schimbi părerea despre sănătatea ei mintală dacă, din greşeală, îţi urează “noapte bună”  înainte să mănânci, dacă îţi spune o propoziţie într-un singur cuvânt format din primele litere ale cuvintelor care ar fi trebuit spuse sau dacă la despărţire te anunţă că o sa vă vedeţi “în ziua de mâine”.

Acordă-i timp şi râzi doar discret, pe sub mustaţă. În cele din urmă o să-i obosească hormonii de la atâta alergare şi în timp ce o să tragă ei un pui de somn o să revină la conducere materia cenuşie. Nu te speria, nu a dispărut în nici un moment, a fost doar învinsă de efectul pe care tu îl ai asupra ei.

[vodpod id=Video.2973783&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D165%26amp%3BtitluEmbed%3Dparlament-e%2520frumoasa%2520foc]