Adia

Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”

Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

N-am fost niciodată anti-Valentine’s Day. N-am considerat-o o sărbătoare inventată de companiile de felicitări, inimioare și ursuleți de pluș. Am furat-o de la americani, și ce? Parcă în rest am fi atât de originali încât tot universul nostru e format din tradiții românești neîntinate. Cu siguranță doi dintre bătrânii satului de undeva din Cluj, povestind ei așa înainte de Crăciun acum o sută de ani și-au spus ” – Mă, oare ce-a fi să tăiem un brad și să-l băgăm în casă? Să nu mai pută atâta a prăjeli și-a usturoiu din friptură și-a sarmale, că io nu mai rabd! – Da meri Ioane, că or zice muierile c-am bolunzit ! – Las că le zicem că l-am adus lor, ca să-l facă fain, că ele-s proaste și dacă le dai ceva de aranjat uită. “

Nu mi se pare tras de coadă ca doi oameni care se iubesc, să facă într-o zi mai mult efort decât în celelalte să-și exprime dragostea, pentru că atmosfera-i prielnică pentru așa ceva.

Sunt total împotriva zilei de azi, însă, atunci când vine vorba vorba de cuplurile care nu se iubesc, nu se mai iubesc, sau nu s-au iubit niciodată, așa că o sărbătoresc de ochii  lumii și ca să se mintă unul pe altul și pe fiecare pe sine. Orice faci atunci, n-are cum să iasă bine.

Vă spun asta din proprie experiență, deși nu cred că era Valentine’s, ci mai degrabă ceva aniversare, care, vorba aia trebuia sărbătorită. Așadar, înainte să ne întâlnim, îmi trimite un mail luuuuuuung, că eu nu mai puteam de bucurie și nu mai știam cum să mă mir că a avut răbdare să-mi scrie atât, imaginându-mi că n-ar pierde  vremea nici citind un asemenea text.

Așa că mă pun pe citit. Frumos, foarte frumos, extraordinar de frumos. Prea frumos! Cine ar fi crezut că se știe exprima așa? Eu nu aveam idee! Și citesc mai departe, rânjită și încântată, până mi se taie tot elanul la  fragmentul “…pentru că ochii tăi negri…”

Ce ?! Pun mâna pe telefon și-l sun, revoltată. “Ce culoare au ochii mei?! … CE CULOARE?!?! … Aha. Păi și de ce-ai scris că-s negri?…Cum unde?! În mail! …Cum mai poetic?! Da’ ochii mei ce-au de nu-s poetici?! …Aha. …Aha. …Bine. …Am zis bine ! …Nu m-am supărat. ..Pa.”

Bun, trec peste, citesc mai departe. La fiecare propoziție eram tot mai puțin încruntată. Doamne ce frumos a scris, oare de ce nu știam cât de bine scrie? Începeam să mă simt vinovată, cum nu cunosc eu omul de lângă mine și totuși am nerușinarea să mă enervez că i se par lui mai poetici ochii negri.

Cu mustrările mele de conștiință despre oare cum am ajuns să fiu așa de superficială și cum să fac să mă revanșez, am ajuns la ultima propoziție, care era cam așa “acum sting tigara, cu gândul că m-ar putea ucide și n-o să mai pot să fiu al tău.”

Menționez că omul ăsta n-a fumat în viața lui.

Ai fost o parte din viaţa mea atâţia ani şi în atâtea feluri, încât acum că nu mai eşti mă simt de parcă mi-am tăiat o mână, un picior sau o bucată de suflet.

Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru fiecare moment în care te-am făcut să suferi şi pentru fiecare clipă în care m-ai iubit fără să merit. Adevărul e că nimeni nu s-a mai  comportat  aşa minunat cu mine şi probabil nimeni nu o să o mai facă vreodată. Regret din toată inima că ne-am îndepărtat atât de mult de oamenii care am fost încât am ajuns să ne privim de parcă nu ne-am mai cunoaşte.

Ştiu că eu am fost mereu veriga slabă şi că tu m-ai tras la mal de fiecare dată când am fost sigură că o să ma înec. Aş vrea să pot să-ţi mulţumesc sincer pentru fiecare secundă în care mi-ai permis să fiu o parte din viaţa ta, dar ştiu că n-ai face decât să mă priveşti dispreţuitor. Te înţeleg.

Îmi vine greu să-ţi spun la mulţi ani anul acesta, în calitate de persoană cu un rol nedefinit pentru tine. Acum fie mă urăşti, fie puţin îţi pasă şi din papucii cu care m-ai încălţat nu ţi-am mai făcut urări.

Îţi doresc….fericire. Toată fericirea de care te-am privat eu, înzecită. Îţi doresc succes în tot ceea ce vrei să realizezi, deşi am încredere că o să-ţi iasă oricum. Înţelepciune în toate alegerile pe care le faci şi noroc. De sănătate n-ai nevoie dacă ai noroc, pentru că nu te îmbolnoveşti.

Şi sper….sper ca oamenii din viaţa ta să fie mult mai buni decât am reuşit eu vreodată să fiu. Şi să te preţuiască.

Cu drag,

Cea care cândva conta.

Eram toate trei îmbrăcate în pijamale de ceva vreme. Restul casei dormea. Lorelay se uită la mine peste umăr.

- Mai sunt 15 minute din ziua ta. Ce vrei să facem ?

- Nu ştiu…

- Hai, o ultimă tâmpenie a prefixului. Ce ţi-ai dorit întotdeauna să faci ?

Am râs. – Păi, cel mai des se întâmpla să-mi doresc să fug de acasă, ca orice adolescentă ce se respectă.

- Bine, hai !

- Unde ?

- Vedem noi. Fugim de acasă.

- Eşti nebună !

- Hai, că trece timpul ! Vrei să fugi de acasă în calitate de om serios ?

- Bine. Am bătut-o pe Steliana pe spate. – Stinge calculatorul şi hai, fugim de acasă.

- Cum adică ??

- Aşa bine. Nu mai pierde vremea.

- Voi sunteţi duse cu pluta. Staţi să mă schimb.

- Nu te schimba, doar încalţă-te. Amândouă s-au întors spre mine, fixându-mă uimite. Am ridicat din umeri. – Dacă tot e ultima tâmpenie, măcar să fie cât mai tâmpită.

Cinci minute mai târziu, rânjeam toate trei, încântate de cât de silenţioase am reuşit să fim. Dacă ne-ar fi prins, n-ar mai fi fost fugă, ci doar o altă ieşire. A fost unul din momentele în care uiţi că ceva a fost vreodată rău şi te gândeşti că totul are să fie mereu la fel de frumos. Nimic nu mai conta.

- Mă, fetele alea erau în pijamale ???