Adia

Am revenit în sfârşit la nava mamă, dupa un sfert de vară petrecut în Străinezia. A fost frumos, foarte frumos, chit că am venit mai albă decât m-am dus, asa ca degeaba  am fost atât de mândră de pseudo-bronzul meu.

După ce o lună întreagă am fost şase femei sub acelaşi acoperiş, acasă mi se pare cam pustiu, cam linişte şi cam  straniu faptul că pot să intru în baie oricând vreau eu, fără să recurc la trucuri ieftine. Săptămâna trecută, de exemplu a trebuit sa ţip de după uşă “sângerez pe hol!!” ca să iasă domnuca mea în grabă, machiată la un singur ochi, de arăta ca un raton chior. Evident, am minţit, dar făceam pe mine, se cereau măsuri extreme.

Ei, n-am apucat să mă simt de-a casei  decât o zi, că m-am dus să fiu străină în ţara mea, la o nuntă de unguri, unde erau 16 români. I-am numărat, da, atât de tare m-am plictisit. Puteam să-mi duc şi o carte. Am auzit melodii de la Beatles cântate în maghiară, o experienţă pe care nu vreau să o repet prea curând.

Pe lângă asta, sunt foarte mândră de mine pentru că am rezistat întreaga nuntă pe tocuri de 15 cm şi mă umflam în pene de câte ori vedeam pe câte una că se descalţă sau că-şi schimbă papucii. Bine, faptul că acum mă miorlăi de fiecare dată când păşesc desculţă e doar un detaliu din culise.

O zi frumoasă să aveţi, dragilor !

De o vreme încoace, nimic nu e mai natural pentru mine decât să dezamăgesc. Fie  provoc dezamăgiri grave, de neiertat, fie plăpânde, doar cât să ucidă un zâmbet pentru câteva clipe. Ei bine, pentru că s-au adunat atâtea, ieri am mai adăugat în condică o categorie în care să le împart – dezamăgirea în masă.

Am fost ca şi “Croitoraşul cel viteaz”, care şi-a încrestat pe curea “7 dintr-o lovitură”.

Sinceră să fiu, atunci când am văzut invitaţia lui Zamfir la blogmeet-ul pe care îl organizase, fiecare milimetru al fiinţei mele s-a umplut de refuz. Vă explic şi de ce. Ipotetic vorbind, dacă cineva intră peste tine la duş sau te vede  accidental într-o altă ipostază deosebit de intimă, nu ai ocoli a doua zi vreo cinci străzi, doar ca să elimini posibilitatea de a da nas în nas cu persoana respectivă ?

Bineînţeles, nu avea să participe nimeni care a intrat peste mine la duş, dar toţi mi-au văzut sufletul în pielea goală.

După ce am analizat situaţia vreo câteva zile, m-am gândit că ar fi un experiment interesant să o scot pe Adia în lume, în loc să-i înăbuş glasul cât mai adânc în mine şi să o ascund în spatele numelui meu adevărat. Aşa că mi-am confirmat prezenţa.

Pe cuvânt, când am plecat din Cluj aveam toate intenţiile să mă prezint în ziua următoare la locul stabilit pentru întâlnire. La jumătatea drumului înspre casă mi-am dat seama, însă, că asta nu o să se mai întâmple. A început să ningă.

Pare să nu aibă absolut nici o relevanţă, ştiu, doar că eu, copil bleg, încrezător în iluzii şi entuziasmat de primăvară, eram încălţată cu balerini şi purtam o gecuţă care mi-ar fi expus câtiva centimetri din talie doar dacă ridicam din umeri a mirare. Desigur, fiind în 95% din timp în Cluj, mi-am lăsat acasă doar o mână de haine, cât să supravieţuiesc decent un weekend, în caz că n-am timp să-mi fac bagajul.

Da, dragii mei, acesta e ruşinosul adevăr. Adia v-a tras clapa pentru că nu a avut cu ce să se îmbrace.

Îmi cer scuze că nu am putut sa fiu acolo, mai ales lui Olimpiu, a cărui dorinţă de a mă întâlni a fost destul de mare încât să aflu de ea din mai multe surse, deşi niciodată n-am schimbat vreo vorbă cu el personal. (Trebuie să recunosc, am fost uimită).

Ce să fac ? Natura a decis ca Adia să mai rămână o mască momentan.

Dar hei, ne vedem la următorul, în Aprilie.

Ca orice copil, am ştiut din clipa în care am văzut primul ac ataşat de o siringă că mi-e frică de el. Fără motive, fără explicaţii, urmam pur şi simplu o regulă nescrisă a copilăriei.

Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.

Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.

De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.

Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.

Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.

Chiar şi la 18 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Penicilină şi Moldamin. Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă.

Astăzi am 20 de ani şi 29 de zile. Când am venit acasă, m-au aşteptat cu două lucruri: vaccinul antigripal şi un ou kinder.

Mi-am călcat pe orgoliu azi şi am trecut pe acasă. N-am stat mai mult de o oră. Nu se aşteptau să mă vadă şi dacă mă gândesc bine, chiar şi eu am fost surpinsă de nevoia de a-i vedea.

M-am simţit ca un musafir care face o vizită din obligaţie unor rude îndepărtate. Am stat crispată pe un scaun, gândindu-mă doar să îmi ţin spatele cât mai drept, în timp ce ei îmi ofereau prăjituri şi mă întrebau ce mai fac.

Am fi vrut toţi trei să ne cerem iertare, să spunem că am greşit şi că ne pare rău, dar n-am făcut-o nici unul. Îi simţeam străini, mi-a fost aşa de dor de ei încât îmi părea că îi văd pentru prima dată. A fost ca şi cum se forma o nouă prietenie, la care încă nu-i ştii limitele, nu ştii dacă o îmbrăţişare ar fi deplasată, aşa că preferi să te abţii.

Camera mea pare alta. Timpul a şters amprentele mele de peste tot. Nu-mi pot imagina că am dormit în patul acela, că am ales perdeaua dintr-o sută, că am deschis dulapul de mii de ori şi că mi-am împrăştiat mărunţişuri pe birou. Nu mai miroase a parfumul meu şi a esenţă de lotus. Singura dovadă a existenţei mele e o poză înrămată în care par prea fericită pentru a fi eu.

Cine sunt oamenii de lângă mine, de ce îmi vine să le cuprind mâinile în palme şi de ce nu pot?

Vara asta ma intorc la radacini. Cele sufletesti, nu cele trupesti. Semestrul trecut ma simteam ca fiica ploii, simteam ca nu apartin niciunui loc si imi venea tot timpul sa merg “acasa” fara sa imi dau seama ca “acasa” nu mai exista.

Maine se termina oficial primul an de facultate. Caminul e pe jumatate gol si imi pare ca abia saptamana trecuta stateam la coada la cazari.

Anul acesta s-au intamplat multe. Am cunoscut persoane noi. Unele mi-am devenit prietene, altele nu. Am trecut cu bine prin doua sesiuni. Am adormit in sala de lectura. M-am obisnuit sa vad fete ale caror nume nu le stiu in cele mai intime ipostaze. Am trecut prin experiente noi. Am ras, am plans, am iubit, am mintit, am suferit…

Am inteles ca trebuie sa imi gasesc un nou “acasa”. Nu e usor. Ma doare sufletul de parca mi-a murit un prieten bun.

O sa adun zilele de vara in desaga trecutului, una cate una, in locul in care faceam asta in anii in care am fost mai fericita ca niciodata. Da…o sa ma intorc in locul care mi-a slefuit cele mai netrebnice colturi. O sa stau  in preajma persoanelor pe care le iubesc, dar a caror existenta am neglijat-o de un timp incoace. O sa imi gasesc timp pentru lucrurile mici. O sa stau culcata in iarba, cu mainile sub cap si o sa ma uit cum ziua se pierde in noapte, cum  “norul cenusiu imprastie o nuanta de non culoare peste cerul albastru” si cum apar stelele.

Vara asta o sa astept sa mi se usuce de la sine lacrimile pe obraji si o sa pastrez in suflet doar amintirile frumoase ale primului an de studentie….