Adia

N-am fost niciodată anti-Valentine’s Day. N-am considerat-o o sărbătoare inventată de companiile de felicitări, inimioare și ursuleți de pluș. Am furat-o de la americani, și ce? Parcă în rest am fi atât de originali încât tot universul nostru e format din tradiții românești neîntinate. Cu siguranță doi dintre bătrânii satului de undeva din Cluj, povestind ei așa înainte de Crăciun acum o sută de ani și-au spus ” – Mă, oare ce-a fi să tăiem un brad și să-l băgăm în casă? Să nu mai pută atâta a prăjeli și-a usturoiu din friptură și-a sarmale, că io nu mai rabd! – Da meri Ioane, că or zice muierile c-am bolunzit ! – Las că le zicem că l-am adus lor, ca să-l facă fain, că ele-s proaste și dacă le dai ceva de aranjat uită. “

Nu mi se pare tras de coadă ca doi oameni care se iubesc, să facă într-o zi mai mult efort decât în celelalte să-și exprime dragostea, pentru că atmosfera-i prielnică pentru așa ceva.

Sunt total împotriva zilei de azi, însă, atunci când vine vorba vorba de cuplurile care nu se iubesc, nu se mai iubesc, sau nu s-au iubit niciodată, așa că o sărbătoresc de ochii  lumii și ca să se mintă unul pe altul și pe fiecare pe sine. Orice faci atunci, n-are cum să iasă bine.

Vă spun asta din proprie experiență, deși nu cred că era Valentine’s, ci mai degrabă ceva aniversare, care, vorba aia trebuia sărbătorită. Așadar, înainte să ne întâlnim, îmi trimite un mail luuuuuuung, că eu nu mai puteam de bucurie și nu mai știam cum să mă mir că a avut răbdare să-mi scrie atât, imaginându-mi că n-ar pierde  vremea nici citind un asemenea text.

Așa că mă pun pe citit. Frumos, foarte frumos, extraordinar de frumos. Prea frumos! Cine ar fi crezut că se știe exprima așa? Eu nu aveam idee! Și citesc mai departe, rânjită și încântată, până mi se taie tot elanul la  fragmentul “…pentru că ochii tăi negri…”

Ce ?! Pun mâna pe telefon și-l sun, revoltată. “Ce culoare au ochii mei?! … CE CULOARE?!?! … Aha. Păi și de ce-ai scris că-s negri?…Cum unde?! În mail! …Cum mai poetic?! Da’ ochii mei ce-au de nu-s poetici?! …Aha. …Aha. …Bine. …Am zis bine ! …Nu m-am supărat. ..Pa.”

Bun, trec peste, citesc mai departe. La fiecare propoziție eram tot mai puțin încruntată. Doamne ce frumos a scris, oare de ce nu știam cât de bine scrie? Începeam să mă simt vinovată, cum nu cunosc eu omul de lângă mine și totuși am nerușinarea să mă enervez că i se par lui mai poetici ochii negri.

Cu mustrările mele de conștiință despre oare cum am ajuns să fiu așa de superficială și cum să fac să mă revanșez, am ajuns la ultima propoziție, care era cam așa “acum sting tigara, cu gândul că m-ar putea ucide și n-o să mai pot să fiu al tău.”

Menționez că omul ăsta n-a fumat în viața lui.