Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

Săptămâna trecută era să-mi cumpăr un peşte gras la care să îi pun nume Gupta, asta în condiţiile  în care peştii mi s-au părut dintotdeauna dezgustători şi inutili. Apoi, pe rând, am fost hotărâtă să îmi fac rost de un căţel, un iepure şi o veveriţă degu.

Acum două săptămâni am petrecut o oră povestind cu un om al străzii la care i-am dus clătite şi în noaptea aceea am adormit scărpinându-mă, gândindu-mă îngrozită că am luat purici sau râie de la câinele lui, cu care m-am jucat pe tot parcursul conversaţiei. (Până la urmă se pare că am fost pur şi simplu paranoică.) A doua zi i-am descusut unei prietene  toţi nasturii de la palton, doar ca să-i cos înapoi, mai bine.

Acum trei săptămâni m-am strecurat lângă EL în pat, stricându-i somnul, şi l-am anunţat plângând că a murit Paul. Am râs isteric vreo 20 de minute, după ce l-am văzut sărind în picioare cu ochii cât cepele şi gata să plece de acasă în pijama, fără să-şi dea seama că Paul era de fapt un personaj dintr-un serial. I-am laudat apoi devotamentul şi i-am recomandat să rămână la fel de implicat sentimental în toate filmele şi cărţile mele.

Astea-s unele exemple de momente în care mă întreb “De ce nu m-am înscris la încă o facultate ?!?!?!”

Am renunţat, în sinea mea, la Adia, crezând că persoana care sunt acum nu mai are nevoie de ea, fără să realizez că astfel las în urmă o parte din mine. O parte care mi-e dragă. Aşa că o caut iar, prin sertare înţepenite în suflet, să ii dau viaţă în cuvinte mai puţin anonime şi mai puţin citite decât în trecut. În fond, dacă eu am renunţat la mine însămi, ce i-ar fi putut opri pe toti ceilalţi să abandoneze speranţa că o să mă întorc pe aici ?

De astăzi pun perdelele înapoi şi o resuscitez pe Adia, am hotărât.

Cu toate astea, când eram mică băteam cuie în tot ce prindeam şi dezmembram radiouri vechi…ca hobby. Cine ştie, poate dacă nu s-ar fi dat bătut aş fi ajuns la arhitectură sau informatică, nu persoana atehnică de azi, care a căutat luni întregi opţiunea de “sleep” la noul televizor, apoi, pentru ochii lumii, a decis că pur şi simplu nu există. (Există. Am găsit-o ulterior. Din greşeală.)

A început să se resemneze şi cu faptul că el şi-a petrecut o jumătate din viaţă la cercetaşi şi eu chiar zilele trecute am ieşit de pe o străduţă mică pe una mai mare şi mi-a luat 20 de minute să o regăsesc. Sinceră să fiu, cred că a început să accepte crudul adevăr când am pornit spre Dej şi am ajuns în Bistriţa fără să-mi dau seama.

Totuşi…singura idee cu care nu pare să se împace e faptul că nu i-am moştenit talentul la desen. Toată viaţa m-a bombardat cu felurite culori, creioane, vopsele pe bază de apă şi pe bază de ulei, pânze, suporturi de pânze, pensule…. Ce mai, tot ce aş avea nevoie dacă aş avea habar. Săptămâna trecută mi-a luat un set de toate cele de mai sus şi pe cutie scria “pentru artişti”. Ce artişti Doamne, că eu am desenat un copac pentru o testare psihologică şi-a reieşit că-s întro oarecare măsură “deranjată” mental.

El însă insistă că “oricine ştie desena”, deşi tind să cred că speră că talentul lui zace şi întrun abis al fiinţei mele şi aşteaptă momentul să iasă la iveală. Şi eu sper! Mereu am invidiat oamenii buni la desen şi picturi şi mi-am dorit să fiu ca ei. Dacă aş fi şi eu capabilă mi-aş petrece tot timpul liber pictând, aş purta doar haine colorate şi boeme şi-aş avea grijă ca şi după duş să mai rămân puţin murdară de vopsea, să mă asigur că ştie toată lumea că-s o artistă în devenire.

Daaaaaaar, la insistenţele tatălui meu, am reuşit să fac doar amărâtul ăsta :

M-am uitat cam lung la nişte decoraţiuni drăguţe, încercând să mă decid dacă îmi plac destul cât să le cumpăr, când am fost întrebată dacă sunt pentru fetiţa mea. (!!!)  Nu pentru că eram însoţită de vreo fetiţă, ci pur şi simplu. Asta ar trebui că siguranţă să tragă un semnal de alarmă.

Adică… arăt ca şi cum aş avea o fetiţă ? Sau ma rog, un băiat, sau un câine foarte foarte mare ? (Ştiu că nu-i totuna, dar implică şi el o responsabilitate, nu?) Nu prea cred, având în vedere că operația m-a redus la 53 de kilograme și sunt mai mereu luată drept “copilă de liceu”.

Atunci…arăt ca şi cum ar trebui să am o fetiţă ? Degaj ceva iz de instinct matern excesiv, până în stadiul în care par o persoană care ar cuibări şobolani şi le-ar da lapte cu pipeta ?

În cel mai bun caz am gusturi de “fetiţă”, ceea ce sigur, nu-i ideal, dar o problemă mult mai uşor de tolerat decât toate celelalte posibilităţi pe care le am în minte.

Aberez.

Întotdeauna după ce termin de citit o carte rămân cu senzaţia pe care ţi-o lasă cineva care îţi închide telefonul în mijlocul unei propoziţii. Aşa ca acum.

N-am mai stat trează până la 5 dimineaţa dinainte de operaţie. Încep să cred că am fost hipnotizată în timpul anesteziei ca să mă facă să adorm şi să mă trezesc devreme. Ca un om mare. N-au reuşit, însă să mă scoată din pijamalele cu Silvester şi Tweety. Poate mai am totuşi o şansă.

În ultimul timp prefer să mă ghemuiesc lângă el şi să-i simt respiraţia adormită pe umeri în loc să scriu. Nu ştiu dacă asta-i bine sau rău, dar…cred că-i şi bine şi rău deodată.

Îmi cer scuze de la toţi cei care au continuat să vină pe aici şi să fie dezamăgiţi de fiecare dată. O să-mi reiau activitatea, cu paşi mici pentru început.

Astăzi, primul pas.

Au fost ai mei zilele trecute la botezul unui bebe. Pe lângă hăinuţe şi alte porcării, i-au făcut cadou o puşculiţă  de lut, în formă de porc, unde i-au băgat prima bancnotă, ca să-şi înceapă economiile, în caz că o să fie tot criză pe când o să crească el mare.

- Şi câţi bani i-aţi băgat înăuntru? o întreb eu pe mama.

- 100 de euro.

- Pfff…hai că mă botez şi eu din nou.

- Dacă te dezbraci în fundul gol în biserică ca să te bage popa în butoi, îţi dau 500. Eşti de acord ?

- Da.

- Ai face asta pentru 500 de euro ???

- Depinde de popă.

Aş vrea să dau timpul înapoi şi să sterg memoria oricui a aflat, dintr-un motiv sau altul, că eu sunt Adia. Tu, care citeşti acum şi te crezi o excepţie… nu eşti. Pentru că tu îmi pui mâna la gură şi îmi spui “taci”. “Taci, pentru că ai putea să-mi răneşti sentimentele, sau ai putea să mă faci să te văd în alte culori, care nu se asortează cu ceea ce reprezinţi pentru mine. În orice caz, taci. Aşa e cel mai bine.”

“Scrie ca şi cum nimeni nu te-ar citi” a spus cineva, cândva.

Scriu. Doar pentru mine, deocamdată. Scriu din suflet, aşa cum o făceam aici.

2. Dacă iubitul te-a rănit așa de tare încât îți vine să-l prinzi de umeri și să-l scuturi până îi clănțăne dinții în gură, apoi să îi dai papucii, ba chiar cu o mărime mai mică, să calce strâmb și schiopătat pe ultimul drum, așteaptă. Taci și numără oi în gând de câte ori îți vine să-i spui să nu te mai caute niciodată, pentru că nu o să te creadă. Îi spui mâine.

3. Tonul și expresia feței contează ! Dacă plângi nu o să-ți spună nimeni “hai serios…”

4. Nu-i spune că ești însărcinată sau că l-ai înșelat. (Dacă nu te poți abține, spune-i plângând.) Nu știu de ce, dar sarcina și înșelatul nu se mai poartă de 1 aprilie. Dacă vrei să ai vreo șansă, spune-i ceva mai original, de exemplu, că i-ai trimis din greșeală o poză nerușinată cu tine…tatălui său.

5. Oricât insistă cineva că nu-i o păcăleală…e o păcăleală. Dacă ești la fel de naiv/ă ca mine, închide-te în casă ! Altfel riști să ajungi în cadă cu altă fată, ținând fiecare între două degete câte un capăt al unei linguri și convis/ă fiind că totul are un scop, pe care o să-l afli în orice clipă. Not my finest hour.

Păcăleli creative, dragii mei !

- Aha. Și ieși undeva în seara asta?

- Nu, că dorm la Ramona și nu mi-am adus haine. Chiar și blugii cu care am venit i-am pus la spălat, că mi-am vărsat suc în brațe.

- Păi și acuma ce ai pe tine? Ceva de-a ei?

- Nu, pijama.

- CE?!?! Cum ești în pijama?!?! Doamne Ferește, tu fată, tu mă faci de rușine.

- Da cine te cunoaște pe tine în Cluj ?

- Și cu ce pijama ești ?

- Aia gri cu urși.

- Doamne… o fi zis ăia că nu ești la semne.

- Cât am stat acolo n-a zis nimeni nimic, probabil după ce am plecat.

- La ce magazin ai fost ?

- La non-stop, în stație.

- LA NON STOP !!? ÎN STAȚIE !!? Nici nu vreau să mă gândesc câți oameni te-au văzut și s-au întrebat ce ai.

- Nu știu, că eu nu m-am uitat la ei și dacă eu nu văd pe cineva, am impresia că nici persoana aia nu mă vede pe mine.

- Doamne apără… măcar taci, că dai din rău în mai rău. Fata mea a ajuns ca Gabi proasta, că numai aia mai umblă pe strada în pijama și în adidași….

- DA, dar ea zice că-i trening, eu recunosc că-i pijama. Vezi, ea nu-i conștientă de problema ei, pe când eu o accept și o îmbrățișez.

(Câteva secunde de tăcere, apoi îmi scutură timpanul un oftat neașteptat, parcă venit de adâncul sufletului)

- Tu o să rămâi nemăritată.