Adia

Scriu pentru că n-am mai scris demult ca să mă descarc. Pentru că n-am mai scris demult pentru mine.

Scriu pentru că-mi vine să-mi trag plapuma pe cap și să mă cuibăresc în întuneric, deși m-am temut de el dintotdeauna. Pentru că-mi vine așa de tare să plâng, încât probabil o fac fără să-mi dau seama. Pentru că-s tristă.

Cineva a spus odată că nimic nu poate fii mai rău decât să fii singur. Pentru mine e infinit mai pustie senzația pe care mi-o lasă în suflet o mare de oameni care preferă clownul, fără să încerce să-i steargă zâmbetul cu un burete și să-l întrebe ce îl doare.

Nu mă pot ascunde, oricât mi-aș dori, de luna Decembrie. Nu pentru că nu-i cea mai veche dragoste a mea, ci pentru că mă doare de parcă aș fi înconjurată de oameni care dansează, după ce tocmai mi-am pierdut picioarele.

Nu pot și nu știu cum să-i fac față singură. Cu toate că merit din plin bățul pe care o să mi-l lase Moș Nicolae în papuci, mi-e dor de vremea când așteptam dimineața, doar de dragul surprizei și al atmosferei de sărbătoare.

Mi-e dor să am lângă mine pe cineva care nu-mi caută doar veselia, ci știe că plâng la fiecare episod din 7th Heaven și că  port o anumită pereche de pantaloni când mă întorc acasă după o zi proastă. Cineva care nu mă crede curajoasă, pentru că știe că mă sperie mai tare pisicile care se holbează decât câinii care latră și că mi-e frică să dorm cu spatele spre ușă.

Vreau…vreau pe cineva care mă iubește chiar dacă-s morocănoasă, chiar dacă adorm cu părul ud și mă trezesc ciufulită, chiar dacă am întotdeauna picioarele și nasul rece și chiar dacă seara îmi dau cu ulei de ricin pe gene și par plânsă.

De ce să fiu singură azi și mâine și în atâtea alte fragmente de Decembrie, în loc să fiu lângă cineva care știe că disprețuiesc profund cuvântul “amor”, că mă gâdil cel mai tare la oasele bazinului,  că-mi pot pocni încheieturile mâinilor dacă-s foarte obosită și că lumea mi se pare un pic mai bună de îndată ce mă îmbrac în pijamale?

Vreau să fiu lângă cineva care-mi tolerează porcăriile, care știe că am coșmaruri de tocilar, în care dau teste grele, la care nu știu, cineva care se abține să mă plesnească atunci când mușc până simt eu în dinți că-l doare.

Vreau pe cineva care deși mă cunoaște, mă vrea.

Sper ca tu, care citești cuvintele astea acum, să fii de mii de ori mai fericit ca mine.

Deocamdată, cel puţin. Am terminat practica de semestru, dar după sesiune, o încep pe cea de vară. Daaa, tot la penitenciar. Păi, dacă-i interesant ! Vă zic, îmi lipseşte complet nevoia, tipic feminină, de telenovele, de la câte văd şi aud acolo.

Dacă am început cuminte, cu nişte violuri, sechestrări şi trafic de persoane, spre final am ţinut-o doar în crime. Trecerea n-a fost uşoară. Prima dată m-am lăsat manipulată mult mai uşor decât mă aşteptam. Îl ascultam pe bărbatul de 50 şi ceva de ani cum îmi zicea “N-am fost eu de vină…M-au atacat pe stradă aşa că i-am înjunghiat.”, eram perfect conştientă de faptul că nici un om întreg la minte nu se plimbă pe stradă cu un cuţit în mână, dar mă uitam în ochii lui înlăcrimaţi şi îmi venea să îl îmbrăţişez. Da, da, ştiu, n-am nevoie de morală. Eram obosită, posomorâtă şi mi se părea că în unele grimase seamănă cu tata atunci când e trist şi nu vrea să îmi dau seama.

Următorul…mi-a povestit calm şi relaxat cum şi-a omorât tatăl în ajunul Crăciunului, apoi l-a aşezat în pat, l-a acoperit cu plapuma şi l-a lăsat să se scurgă de sânge până dimineaţa. Săracul, nu-şi mai aminteşte ce l-a apucat, era beat şi “ştii cum e…” . Mă, sincer, nu prea ştiu, m-am îmbătat şi eu de câteva ori, dar n-am făcut decât să râd ca oaia, din nimic.

Ultimul…a fost cireaşa de pe tort. O matahală de om, înalt, solid şi cu voce de bariton. Singurul care şi-a recunoscut şi fapta şi intenţia şi sentimentele de după. A omorât un coleg de muncă, pentru că nu îl mai suporta şi pentru că “simţea că trebuie să facă asta.” Nici n-ar fi cine ştie ce, dar faptul că l-a ciopârţit cu o ghilotină nu e chiar la ordinea zilei…Oricum, partea mea preferată a fost atunci când mi-a zis “parcă eram fericit să îl văd mort”. Aaa, dar acum e un alt om. Aşa zice el, adică. Da, şi-a găsit chemarea, s-a pocăit şi e aşa de împotriva crimei încât ar interzice şi avorturile, dacă ar putea. Bine, la cele două tentative de suicid nu zăbovesc. Au fost, dar n-a fost destul de hotărât omul încât să aibă grijă să se chiar întâmple.

Interesant, nu ? Cam atât cu aventuri din puşcărie, până în vacanţă, cel puţin.

Da, am avut destulă răbdare încât să urmăresc personajele în toate momentele idilei lor. Trist, ştiu.

Mi-am reînceput ieri practica, oameni buni. Tot în penitenciar, ca anul trecut, doar că nu în acelaşi. Nu o să insist prea mult pe faptul că m-am rătăcit de 4 ori mergând încolo şi de 3 ori venind înapoi şi că am ajuns la concluzia că pentru mine GPS-ul e o necesitate, nu un moft, ci o să povestesc doar cum a fost.

Spre deosebire de prima dată, acum n-am avut emoţii mai deloc. Nu mi-am uitat numele, n-am stâlcit cuvinte, nu mi-a venit să râd, nu m-am pierdut atunci când am primit răspunsuri neaşteptate şi am fost capabilă de o introducere mult mai bună decât “Ăăăăă, ăăăă….aici ţi-ai făcut tatuajele ?” (Memorabilă primă întrebare pe care să o pui primului deţinut cu care vorbeşti vreodată!)

De data asta am avut de luat interviul de evaluare unui bărbat de 42 de ani, nu foarte fioros. Omul a fost destul de cooperant, n-a refuzat nici o întrebare, deşi avea opţiunea asta, mi-a vorbit calm şi chiar mi-a dat  detalii suplimentare atunci când m-am ferit să cer.  Trecem peste etapele iniţiale, îmi spune despre viaţa lui dinainte să fie să închis, despre familie, despre meseria lui oficială, despre cum a încercat să se sinucidă, spânzurându-se cu propria cămaşă de patul de la etaj chiar după ce a fost arestat şi despre “tovarăşul” lui, care l-a ajutat să iasă din depresie şi cu care “e împreună”  de doi ani. Evident, mi-a fost jenă să-l întreb dacă se referă la acel gen de “împreună”, pentru că dacă l-aş fi întâlnit în afară mi-ar fi părut un homofob convins, dar, 5 ani de închisoare la activ  şi încă 9 de făcut….

Pe la jumătatea discuţiei îl întreb, aparent ca fapt divers, pentru ce e condamnat.

- Viol. O spune aşa de jovial şi nonşalant, de parcă mi-ar fi spus “albaştrii”, vorbind despre ochii soţiei. Apoi, ridicând din umeri, cu un început de zâmbet : se-ntâmplă…

Înainte să mă gândesc ce să răspund, ca să nu sune ca o condamnare şi să nu mai vrea să aibă de a face cu mine, continuă:

- Eu aveam un apartament de care soţia nu ştia şi mai stăteam acolo cu amanta. Ca şi cum aveam două vieţi, înţelegi?

- Înţeleg, dar ce legătură are cu violul ? Aţi violat amanta ? Din moment ce eraţi împreună nu se presupune că era de acord?

- Păi….cum să-ţi zic…amanta nu era tot aceeaşi. Adică…mai stăteau la mine fete până le făceam paşapoarte ca să le trimit dincolo.

Hopa…, lasă încet că zice tot. Viol, auzi…deja era şi proxenetism. Ce să mai, omul proba marfa înainte să o vândă mai departe. Din toată conversaţia noastră, singura dată când s-a pierdut cu firea a fost atunci când l-am întrebat dacă făcea acte fetelor pe numele lor adevărate.

- Da’ ce vrei să zici domniţă, că eu umblu cu falsuri ?

Nu, nu…cum aş îndrăzni să-l acuz de o asemenea monstruozitate? Revenim pe pista corectă şi continuă omul meu povestea:

- O fată mi-a fost  mai dragă, aşa că…a rămas la mine vreo 3 luni. N-a vrut ea la început, dar pe urmă cred că a început să mă iubească…

Pe scurt, omul a sechestrat-o. Într-o seară, au venit pe la el câţiva prieteni, s-au îmbătat şi au bătut-o şi violat-o, toţi. După ce au căzut fiecare prin câte un colţ, răpuşi de băutură, femeia a reuşit să iasă pe balcon, în pielea goală, de unde a sărit în balconul vecinilor de lângă şi ăia au chemat poliţia.

- Da’ eu cred că era supărată pe mine că am dat-o la alţii, că altfel nu mă dădea ea la poliţie…Şi cu nevasta cât scandal am avut ! Îmi zicea “bine mă, nu-i destul că m-ai avut pe mine şi pe amantă, ţi-or trebuit încă 7 pe lângă ?”. Apoi, pe un ton confidenţial: Ea crede că au fost numai 7, sărăcuţa…da’  în ultimii 10 ani au fost şi mai bine de 50…

Asta aşa.., ca să vedeţi cu ce oameni am de a face în fiecare vineri până la vacanţa de vară.

De o vreme încoace, nimic nu e mai natural pentru mine decât să dezamăgesc. Fie  provoc dezamăgiri grave, de neiertat, fie plăpânde, doar cât să ucidă un zâmbet pentru câteva clipe. Ei bine, pentru că s-au adunat atâtea, ieri am mai adăugat în condică o categorie în care să le împart – dezamăgirea în masă.

Am fost ca şi “Croitoraşul cel viteaz”, care şi-a încrestat pe curea “7 dintr-o lovitură”.

Sinceră să fiu, atunci când am văzut invitaţia lui Zamfir la blogmeet-ul pe care îl organizase, fiecare milimetru al fiinţei mele s-a umplut de refuz. Vă explic şi de ce. Ipotetic vorbind, dacă cineva intră peste tine la duş sau te vede  accidental într-o altă ipostază deosebit de intimă, nu ai ocoli a doua zi vreo cinci străzi, doar ca să elimini posibilitatea de a da nas în nas cu persoana respectivă ?

Bineînţeles, nu avea să participe nimeni care a intrat peste mine la duş, dar toţi mi-au văzut sufletul în pielea goală.

După ce am analizat situaţia vreo câteva zile, m-am gândit că ar fi un experiment interesant să o scot pe Adia în lume, în loc să-i înăbuş glasul cât mai adânc în mine şi să o ascund în spatele numelui meu adevărat. Aşa că mi-am confirmat prezenţa.

Pe cuvânt, când am plecat din Cluj aveam toate intenţiile să mă prezint în ziua următoare la locul stabilit pentru întâlnire. La jumătatea drumului înspre casă mi-am dat seama, însă, că asta nu o să se mai întâmple. A început să ningă.

Pare să nu aibă absolut nici o relevanţă, ştiu, doar că eu, copil bleg, încrezător în iluzii şi entuziasmat de primăvară, eram încălţată cu balerini şi purtam o gecuţă care mi-ar fi expus câtiva centimetri din talie doar dacă ridicam din umeri a mirare. Desigur, fiind în 95% din timp în Cluj, mi-am lăsat acasă doar o mână de haine, cât să supravieţuiesc decent un weekend, în caz că n-am timp să-mi fac bagajul.

Da, dragii mei, acesta e ruşinosul adevăr. Adia v-a tras clapa pentru că nu a avut cu ce să se îmbrace.

Îmi cer scuze că nu am putut sa fiu acolo, mai ales lui Olimpiu, a cărui dorinţă de a mă întâlni a fost destul de mare încât să aflu de ea din mai multe surse, deşi niciodată n-am schimbat vreo vorbă cu el personal. (Trebuie să recunosc, am fost uimită).

Ce să fac ? Natura a decis ca Adia să mai rămână o mască momentan.

Dar hei, ne vedem la următorul, în Aprilie.