Adia

Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”

Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.

Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua  naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.

La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.

Intru rar pe aici, iar când intru nu-mi place să stau, pentru că îmi dă senzaţia aceea de gol şi pustiu pe care mi-o dă o cameră fără perdele.

Am renunţat, în sinea mea, la Adia, crezând că persoana care sunt acum nu mai are nevoie de ea, fără să realizez că astfel las în urmă o parte din mine. O parte care mi-e dragă. Aşa că o caut iar, prin sertare înţepenite în suflet, să ii dau viaţă în cuvinte mai puţin anonime şi mai puţin citite decât în trecut. În fond, dacă eu am renunţat la mine însămi, ce i-ar fi putut opri pe toti ceilalţi să abandoneze speranţa că o să mă întorc pe aici ?

De astăzi pun perdelele înapoi şi o resuscitez pe Adia, am hotărât.

Deschid uşa, temătoare, şi mă aştept să văd gândaci. Fără să mă gândesc dinainte, în clipa în care pun mâna pe clanţă, mă pregătesc să fug, atât cât îmi permite convalescenţa, de gândaci. N-am înţeles niciodată cum se pot deplasa aşa de repede fără tălpi, de parcă ar fi posedaţi de diavoli mici şi negri. Mă sperie. Mă sperie necunoscutul pe care îl reprezintă. Probabil se tem şi ei de mine, aşa cum ne temem toţi unii de alţii, atunci când nu ne putem explica viteza cu care alergăm prin viaţă.

Aberez.

Întotdeauna după ce termin de citit o carte rămân cu senzaţia pe care ţi-o lasă cineva care îţi închide telefonul în mijlocul unei propoziţii. Aşa ca acum.

N-am mai stat trează până la 5 dimineaţa dinainte de operaţie. Încep să cred că am fost hipnotizată în timpul anesteziei ca să mă facă să adorm şi să mă trezesc devreme. Ca un om mare. N-au reuşit, însă să mă scoată din pijamalele cu Silvester şi Tweety. Poate mai am totuşi o şansă.

În ultimul timp prefer să mă ghemuiesc lângă el şi să-i simt respiraţia adormită pe umeri în loc să scriu. Nu ştiu dacă asta-i bine sau rău, dar…cred că-i şi bine şi rău deodată.

Ok, ok, sunt calmă.

Nu-i 4:23, nu trebuie să mă trezesc la 8, să-mi iau haine serioase, să mă las pipăită de necunoscuți și trecută prin detectoare de metale, ca să îmi petrec în cele din urmă ziua cu un traficant de persoane. Sau doi.

Nu am insomnii și nu o să fiu prea obosită mâine seară să învăț pentru examenul de psihopatologie de Joi.

Nu încerc să adorm într-un pat străin, într-o cameră absurd de mare, dintr-o clădire antică ce pare bântuită. Nu aud nici un zgomot ciudat, nici huruitul ăla puternic de tot ce nu se mai oprește de ore întregi.

Nu mi-e foame în timp ce în frigider sunt două beri și-atât. Nu visez la Nestle Cookies.

În baie nu este un păianjen absolut imens, dar slăbănog, care pe cuvânt că a stat nemișcat când m-am uitat la el, de parcă dădeam concurs care clipește primul. Nu m-am speriat de el și nu m-am gândit că dacă-l omor o să-i vină familia să se răzbune. Nu am ieșit instantaneu din baie, nici nu mi-am imaginat că daca-l enervez o să sară pe mine cu încetinitorul, ca un ninja din filme chinezești, și deși n-are ce să-mi facă, o să mor doar pentru că m-a atins.

Nu. Sunt ok. Și cel mai și cel mai important… (inspir adânc, mă concentrez) …i do not have to pee! Zen.

Later edit: Vă anunț cu deosebită mulțumire că n-am făcut pe mine în somn, deși am visat că înotam cu șerpi, că mă durea buricul și că m-am cuplat cu un vânzător de 2 pe 2 din piață, și eram chiar mândră de asta.

A. Dar m-am trezit târziu și nu mă mai primesc decât la 10 jumate, ceea ce ar fi fost minunat dacă nu-mi sărea tot somnul în timpul dușului. (Păianjenul nu mai era de data asta, s-o fi ascuns, dar mie îmi convine.)

A doua oară în două zile tocmai am semnat că refuz internarea, de parcă aș fi ceva infractor ce se opune arestului.

Păi da, refuz să-mi petrec Craciunul singură în spital și să-i las să mă taie de parcă aș fi ceva porc ciudat de 50 de kile  din care n-au de gând să-și facă grătare. Cum, CUM să stau 4, 5 zile în spital, în paturile lor cu așternuturi albe și cu gresia aia mereu murdară de pași ? Dacă fac asta nu doar îmi petrec Craciunul la chirurgie, că îmi petrec și Revelionul în spital, la psihiatrie de data asta, în pijamale, cu o privire goală, cu lacrimile înghețate în ochi și bolborosind “de ce eu!?!  de ce eu, doamne..?!”

Nu!

Pentru că-s stăpâna propriului corp și îi impun apendicelui meu să stea neperforat până după sărbători. Că așa vreau eu, și eu îs șefa! Și ce dacă mi-s leucocitele 15 000 când e normal doar până la 10 000 ? O să scadă ele, dacă așa vreau eu. În nici un caz nu-i las să-mi facă nu știu ce injecție în coloană ca să vadă dacă mă operează azi sau dacă așteaptă până mâine.

Așa că am plecat, am refuzat, prefăcându-mă că nu aud atunci când mi-au spus “ne vedem la noapte, domnișoară!”

Deci..nu. N-am nimic. Sunt bine.