Adia

…

“Că așa faci tu, suferi și pe urmă scrii pe blog despre asta”, mi-a  spus cu o față chinuită de durere, furie și dezgust, înainte să-mi trântească ușa în nas. M-am revoltat în sinea mea și m-am decis să-l șterg pe loc, păcat că-s o femeie proastă care nu are cunoștințe tehnice nici cât să facă asta. Apoi mi-am dat seama că are dreptate, din moment ce am lăsat sentimentul să se furișeze în mine, când trebuia să fiu copleșită de altele.

Cum mă simt acum? Plină de gol. Și rea.

Nu-mi cer iertare, că n-am de unde să primesc, dar regret, regret, regret. Din toată inima pe care nu crede că o am și din tot sufletul pe care-l vede acum atât de negru.

Astăzi…

Astăzi ar fi trebuit să fie o zi specială, dacă nu am fi luat la un moment dat mai multe direcții greșite, care ne-au făcut pe fiecare să ajungem pe alt drum. Și știi ceva? Nu mai doare.

Anul trecut pe vremea asta stăteam într-un pat de hotel înconjurați de șervețele mototolite și-ți spuneam printre suspine că nu te mai iubesc destul cât să rămân și că ești o parte prea mare din viața mea ca să mi-o imaginez fără tine. Așa că eram nefericită și te trăgeam după mine.

Doamne, când mă gândesc ce multe lucruri îngrozitoare ți-am spus atunci… că mă faci să mă simt ca o Cenușăreasă după miezul nopții și că nu-mi place persoana care sunt lângă tine, că dacă rămân am impresia că mă dau bătută … Și plângeam cu sughițuri și mă comparam cu personaje din cărți pe care nu le-ai citit, în timp ce mă priveai încurcat și nu știai  ce să-mi spui, pentru că mi-ai tolerat mereu ciudățeniile ca pe un rău necesar, în loc să cauți să le înțelegi.

Poate nu ai fost persoana potrivită pentru mine, iar eu în nici un caz nu am fost ceea ce îți doreai tu, dar acum pot, în sfârșit, să mă bucur de amintirile frumoase, fără să mă mai lase fără aer cele triste. Acum sunt bine, și am fost de ceva vreme.

Sper că și tu.

Obişnuiam să păşim unul spre celălalt, iubitule, nu umăr la umăr, spre o destinaţie comună. Nu spun că ar fi greşit, dar parcă de când te ţin de mână te privesc mai puţin în ochi.

Iartă-mă. Am uitat pentru o vreme că lumea din tine e mai importantă decât cea din jurul tău. Am uitat că tu eşti mai frumos gol decât îmbrăcat în cuvinte, în planuri,  regrete şi amintiri ce nu vor să piară.

Dezbracă-te, mai bine, de vorbe, de zilele de ieri şi de mâine, de ceilalţi oameni din viaţa ta, dezbracă-te de lucruri, de ceas, de calendar şi de context. Dezbracă-mă, apoi, şi pe mine de toate şi nu mă acoperi decât în priviri şi în tăcere. Lasă-mă să te iubesc gol, fără timp şi spaţiu, pe niciun fundal.

Sunt eu. Nu-mi zâmbi când eşti trist, de parcă nu te-aş cunoaşte. Cu mine, dezbracă-te de teamă, de politeţe şi de griji.

Mă bucur că înaintăm alături, dar să nu uităm să ne oprim adesea faţă în faţă, ca să nu ne pară drumul fără sens.

Ştii cum, atunci când eram mici, aveam obiceiul să repetăm acelaşi cuvânt, repede repede, de nenumarate ori, până când ni se încâlcea în gură şi în minte şi  brusc ni se părea străin şi ciudat, de parcă nu mai ştiam ce înseamnă şi cum se pronunţă ? Sigur, nu am fost mici deodată, şi nici nu ne cunoşteam pe atunci, dar mă gândesc că ai făcut şi tu asta, măcar odată.  Sau poate o să-mi zâmbeşti ironic, dar cu drag, şi-o să-mi spui că tu, spre deosebire de mine, ai fost un copil normal, aşa cum faci de cate ori iţi povestesc vreo porcarie.

În fiecare zi îţi spun de atatea ori că mi-e dor de tine, folosind mereu aceleaşi cuvinte, încât probabil  nu îţi mai dai seama ce înseamnă. Înseamnă, iubitule, ca îmi simt tot timpul palmele goale, în absenţa obrajilor tăi, pe care să-i cuprind înainte să te sarut. Mi-e dor sa îmi respiri pe buze, ca să mă gâdili, iar eu, prefăcându-mă enervată, să mă scarpin pe barba ta.

Deşi a trecut atât de mult timp, înca sunt surprinsă în fiecare noapte când mă bag în pat şi îţi caut degeaba picioarele calde, ca să le cuibăresc pe ale mele între ele, ca apoi să le retrag vinovată, gândindu-mă că o să-ţi fie frig din cauza mea.  Tu să-mi ghiceşti intenţia şi să mă strângi mai aproape de tine, ca să mă încalzeşti toată, înainte sa adorm.

Uneori îmi lipesc privirea de tavan vreme de veşnicii întregi, pentru că dacă mi-aş înclina capul în stanga sau în dreapta, aş fi dezamagită să nu întâlnesc umărul tău şi să mă uit la tine peste el, apoi să-ţi zâmbesc degeaba, iar tu să te apleci, să mă săruţi pe frunte. Te simt, să ştii, atunci când crezi că dorm şi îmi dai părul din ochi, încet şi grijuliu, ca să nu mă trezeşti. Te simt, dar tac, pentru că-mi eşti drag atunci când uiţi să faci pe durul, crezând că nimeni nu te vede. Şi dimineaţa, când mă acoperi până la gât, iar eu îmi întredeschid, leneşă, ochii, tu-mi zâmbeşti cald, fiind convins că-mi era somnul prea dulce ca să-mi mai amintesc ceva după ce adorm la loc. Îmi amintesc iubitule, întotdeauna.

Mi-e dor … mi-e dor să stau întinsă deasupra ta, în timp ce-ţi plimbi degetele pe spatele meu gol, eu să întreb dacă nu-ţi sunt grea, iar tu să-mi spui că-ti sunt perfectă.

Îmi lipsesc lucrurile mărunte,  tachinările şi luptele pe care te prefaci că mă laşi să le câştig, ca apoi să asculţi indulgent cum mă laud că sunt şireată şi că tu degeaba eşti mare şi tare. Mi-e dor să te muşc de nas, apoi să-ţi spun maliţioasă că e crocant, în timp ce te abţii vitejeşte de la a-ţi răzbuna durerea. Mi-e dor să te gâdil în talpă, ca să mă prăpădesc de râs, văzându-te cum îţi ridici picioarele, unul câte unul, ca un cocostârc nerăbdător.

Mi-e dor să-ţi îngropi faţa în părul meu şi să-mi spui că miros a vara, în timp ce mă strângi în braţe nu atât de tare pe cât ai vrea.

Mi-e dor de tine ! Acum ştii ce înseamnă asta ?

Încerc demult să îţi scriu, dar de fiecare dată mi se pare că nu reuşesc să mă exprim destul de frumos sau să mă fac înţeleasă în totalitate. Aşa că şterg şi renunţ, spunându-mi că mâine o să am cuvinte mai multe şi mai bune. Poate şi încercarea asta o să fie degeaba, dar nu-i nimic. Prefer să eşuez de o mie de ori, dacă atunci când reuşesc, rezultatul o să îţi arate cât de mult însemni pentru mine. Mi-ar fi plăcut să reuşesc azi, pentru că ai plecat trist şi asta ţi-ar fi readus zâmbetul pe buze.

Ştii ceva? Renunţ şi de data asta. Nici un lucru minunat nu începe prin exprimarea neputinţei. Nu te speria, renunţ doar la a-ţi scrie, nu la a simţi.

O să-mi spui că n-ai nevoie, aşa cum faci întotdeauna, dar vreau. M-am săturat să folosesc aceeaşi mână de cuvinte, în care nu încape întreg adevărul.

Astăzi pot să-ţi ofer doar o melodie, pentru că ştiu că îţi place. O să reuşesc într-o zi să îţi scriu. Până atunci trebuie doar să ai încredere.

Asculta mai multe audio Muzica