Adia

Dimineață. Șapte dimineața, mai exact.

Nu, n-am făcut transplant de personalitate cu o persoană matinală, ci adorm iar pe lumină, ca un fel de vârcolac minuscul ce-a năpârlit, sau ca o bufniță cu ochii mici.

Nu știu ce mi-a venit în noaptea asta să-mi cotrobăi prin articole vechi. Poate am vrut să văd cum m-am schimbat de-a lungul timpului, sau poate am căutat articole care să mă facă să-mi vină să mă mângâi singură pe cap si să mă gândesc “pupa-m-aș, ce fain m-am exprimat !”

Cert e că am observat o chestie îngrijorătoare. Și anume…scriu foarte des “tac”, “și tac”, “așă că tac”. Oare vorbesc așa de mult de obicei încât mi se pare că atunci când tac, fac ceva ? Că tăcerea-i o activitate de sine stătătoare??!

Așa că încerc să-mi amintesc dacă vreodată când a început cineva să vorbească cu mine m-am gândit ciudoasă “Prostul ăsta nu vede că am o grămadă de tăcut azi?? Doamne…vede că tac și mă întrerupe, ca nesimțitul… “

O să vă țin la curent. Pâna atunci… tac. ( Nu de alta, dar n-am cu cine vorbi. Cu ocazia asta termin și norma de azi de tăcere. Oare-i o situație așa de gravă încât să fie în regulă să mi se spună  “spor la treabă” atunci când tac ? )

Ieri am luat un taxi până în autogară. Nu pentru că (iar) mi-am abuzat mașina, ci pentru că, fie vorba între noi, n-am mai fost niciodată acolo și cum sunt cea mai dezorientată persoană din lume, orice indicație aș fi primit ar fi fost degeaba. În plus, toată lumea încerca să-mi explice logic, așa cum ar explica unui bărbat, în loc să-mi spună în ordine magazinele pe lângă care trebuie să trec până ajung.

Oricum, spre seară îmi cere o prietenă telefonul să sune pe cineva. După ce m-am buzunărit bine îmi dau seama că nu-l am. Nu-i nimic, mă gândeam, l-oi fi lăsat acasă.

Mai târziu, pentru că mi-ar fi luat o veșnicie să caut în zona crepusculară din geantă, mi-am pus-o la ureche și-am solicitat un beep. Nimic. Aha, deci e acasă.

Peste vreo jumătate de oră mă trezesc cu un telefon sub nas:

- Hey, de ce m-ai sunat?

- Cum să te sun, nu știi că n-am telefonul?

Pe ecran era numărul meu. O fi colega, mă gândeam, mă sună să-mi spună că-i la ea telefonul și să nu-mi fac griji. Așa că o sun intenționând să-i spun să nu-și facă griji, că nu-mi fac griji :-p

Îmi răspunde un bărbat.

- Ăăăăă, ăă… cu cine  ăă vorbesc? zic, încurcată.

- Ți-ai uitat telefonul la mine în taxi, domnișoară.

- Aa. Păi, ăăă, scuze…

- Nu-i nimic. Te-am sunat numa să-ți spun că ți l-am găsit și să te intreb unde să vin să ți-l aduc.

- Păi, ăăă..

- Unde stai?

- În Hașdeu de obicei, dar weekendul astă pe Jupiter.

- ( … )

- Ăă, strada, nu planeta.

- Știu eu că strada, dar mă gândeam pe unde vine aia..

- În spatele  stației din Observator de la cămine. Dar acuma-s în Iulius.

- Păi ce n-ai zis de la început ? No, hai că te sun când ajung și ne întâlnim pe lângă patinoar. Pe numărul ăsta ?

- Da da.

- No bine. A, vezi că te-o sunat maică-ta.

- Și ați răspuns ?

- Da, i-am zis că ți-ai uitat telefonul la mine.

- Aha. Era îngrijorată ?

- Nu, o zis că așa ești tu, amețită.

(20 de minute mai târziu, nenea îmi înmâna telefonul)

- Vezi că o mai sunat odată maică-ta. Da i-am zis eu că ești în mall, să stea liniștită. Te mai sună ea pe la 9, da în caz că nu răspunzi, o zis să-ți zic eu noapte bună.

- A, păi, ăă…

- Noapte bună !

- Ăă, mulțumesc….noapte bună.

- Ce-ti pui tu atata sare pe macaroane ? Eu abia pot sa le mananc de sarate ce-s !

- Pai nu simt nici un gust cu raceala asta. Nici nu-mi dau seama… Is bune ?

( … )

- Mai vrei ?

- Nu mai vreau tu…ca nici nu stiu daca-mi plac sau nu. Si-o vad pe Dana ca mananca asa, in sila…si ma gandesc ca poate nu-s bune.

Port pijama cu buzunare. Nu e a mea, ca dorm pe neplanuite in vecini in noaptea asta. De-aia n-am nici diacritice. Iertati si voi.

V-am zis vreodata cat de mult invidiez oamenii care pun capul pe perna si adorm instantaneu? La mine tre sa treaca ore intregi, sa ma zvarcolesc in pozitii ciudate, sa-mi simt ochii uscati de tot si sa ma sperii de paianjeni imaginari pana adorm. Asa ca de-asta-s pe blog acum, ca-s musafir la oameni normali, ce dorm.

Nu ma deranjeaza, intotdeauna am considerat ca un prieten adevarat e ala la care te duci oricand si nu se simte obligat sa te bage in seama.

Revenind la fapte diverse, inca-s in antepenultimul stadiu al oboselii, ala in care am impresia ca nu-s obosita deloc. Urmeaza sa fiu morocanoasa si certareata, pe urma sa adorm. Cat despre stadiul peste care tocmai am trecut….slava domnului! Am ras degeaba toata ziua, ca asa reactionez eu la epuizare.

Si cand zic degeaba nu exagerez. Am ras urcand scarile, am ras spalandu-mi o furculita, am ras cand o colega si-a scapat pixul pe jos si-am ras cand alta urma sa-mi spuna un banc. Si am ras in Iulius o gramada, dar acolo am rugat-o pe o prietena sa stea in drept cu mine, ca sa creada lumea ca imi spune ea lucruri amuzante. Si am un ras tare zglobiu daca-s obosita.  Cel mai trist e cand rad singura si cu siguranta oamenii ma cred nebuna sau drogata. Am fost sa-mi cumpar paine si in loc sa-i platesc tipului eu ma ranjeam la el ca un linx. O fi crezut ca vreau sa mi-o dea pe gratis.

De obicei nu suport oamenii care spun chestii neamuzante si pe urma rad singuri de ce-au zis, facandu-ma sa ma simt prost ca nu rad si eu. Dar cand razi singur din nimic esti de-o idiotenie  asa nevinovata ca n-ai cum sa nu amuzi si pe altii. Asa ca tare vesela a fost azi camera 64, eu radeam degeaba si colegele mele de mine. (In afara de una, care ma privea stingherita si ma intreba “De mine razi?”)

Noapte buna acum, pana nu intru in stadiul urmator si incep sa ma uit urat la catei.

Ziceam că îmi plac oamenii ciudaţi, nu ?

Ei, până azi aveam o sursă nesfârşită de amuzament în vecina care şi-a numit căţeaua “Hussein”…”pentru că face rele”. Şi chiar seamănă cu Hussein, fizic vorbind. Probabil o ştiţi, că am mai pus poza cu ea într-un articol.

Oricum, mă distrează la fel de tare de fiecare dată când aud “Las că-ţi dau eu ţie, Hussein!”, sau “Mă Hussein, tu eşti prost ?!”. Câteodată-i e drag şi-l alintă “Hussi” şi-i spune “hai la mama”.

Am râs eu cât am râs de-a lungul anilor de bietul Hussi şi tanti Anuţa, dar astăzi când mă uitam prin poze ce-am descoperit ? Căţeluşa mea are mustaţă de Hitler !!

Şi urmează să-mi facă pui !

Căţelele, cam ca şi femeile, nu prea se suporta una pe cealaltă, aşa că toată ziua se latră prin gard. (Căţelele, nu femeile, desigur.)

Hitler şi Hussein o sa ne umple curţile de progenituri şi-o să se latre cu toţii prin gard. Dacă aş crede în semne divine, m-aş speria de apropierea unui război.