Adia

Ieri am luat un taxi până în autogară. Nu pentru că (iar) mi-am abuzat mașina, ci pentru că, fie vorba între noi, n-am mai fost niciodată acolo și cum sunt cea mai dezorientată persoană din lume, orice indicație aș fi primit ar fi fost degeaba. În plus, toată lumea încerca să-mi explice logic, așa cum ar explica unui bărbat, în loc să-mi spună în ordine magazinele pe lângă care trebuie să trec până ajung.

Oricum, spre seară îmi cere o prietenă telefonul să sune pe cineva. După ce m-am buzunărit bine îmi dau seama că nu-l am. Nu-i nimic, mă gândeam, l-oi fi lăsat acasă.

Mai târziu, pentru că mi-ar fi luat o veșnicie să caut în zona crepusculară din geantă, mi-am pus-o la ureche și-am solicitat un beep. Nimic. Aha, deci e acasă.

Peste vreo jumătate de oră mă trezesc cu un telefon sub nas:

- Hey, de ce m-ai sunat?

- Cum să te sun, nu știi că n-am telefonul?

Pe ecran era numărul meu. O fi colega, mă gândeam, mă sună să-mi spună că-i la ea telefonul și să nu-mi fac griji. Așa că o sun intenționând să-i spun să nu-și facă griji, că nu-mi fac griji :-p

Îmi răspunde un bărbat.

- Ăăăăă, ăă… cu cine  ăă vorbesc? zic, încurcată.

- Ți-ai uitat telefonul la mine în taxi, domnișoară.

- Aa. Păi, ăăă, scuze…

- Nu-i nimic. Te-am sunat numa să-ți spun că ți l-am găsit și să te intreb unde să vin să ți-l aduc.

- Păi, ăăă..

- Unde stai?

- În Hașdeu de obicei, dar weekendul astă pe Jupiter.

- ( … )

- Ăă, strada, nu planeta.

- Știu eu că strada, dar mă gândeam pe unde vine aia..

- În spatele  stației din Observator de la cămine. Dar acuma-s în Iulius.

- Păi ce n-ai zis de la început ? No, hai că te sun când ajung și ne întâlnim pe lângă patinoar. Pe numărul ăsta ?

- Da da.

- No bine. A, vezi că te-o sunat maică-ta.

- Și ați răspuns ?

- Da, i-am zis că ți-ai uitat telefonul la mine.

- Aha. Era îngrijorată ?

- Nu, o zis că așa ești tu, amețită.

(20 de minute mai târziu, nenea îmi înmâna telefonul)

- Vezi că o mai sunat odată maică-ta. Da i-am zis eu că ești în mall, să stea liniștită. Te mai sună ea pe la 9, da în caz că nu răspunzi, o zis să-ți zic eu noapte bună.

- A, păi, ăă…

- Noapte bună !

- Ăă, mulțumesc….noapte bună.

Măi oameni buni, ce se mai aude cu chip-urile alea pe care tre să ni le injecteze sub piele de parcă am fi câini și n-avem buzunare ?

Nu știu voi, dar eu sunt pentru. (Bine că străbunică-mea nu-mi citește blogul, ca să aibă ocazia să-și înghită plânsul și să-mi spună că mă las însemnată de Satana și că sfârșitu-i aproape.)

Vreau asta pentru că, pe lângă totala lipsă de punctualitate, aiureala e al doilea cel mai mare defect al meu. Nu că n-aș avea multe, …., multe, (multe) altele, dar astea două mi-au făcut cele mai mari necazuri.

Dacă v-aș spune că am schimbat până acum 4 buletine aș părea mai degrabă foarte bătrână, nu o bleagă de 21 de ani neîmpliniți, nu-i așa ?

De curând l-am rătăcit temporar și pe al patrulea, dar slavă domnului că l-am găsit după  vreo lună, pentru că sincer, îmi era rușine să mă duc să-mi fac altul… iar. Mi-ar fi spus cu siguranță că nu-l merit și  m-ar fi lăsat anonimă, ca pe blog, sau mi-ar fi sugerat sa-mi tatuez CNP-ul pe-o bucă, doar așa, ca să-mi amintesc mereu că-i acolo, când se miră alții de el.

Întro lume a tuturor posibilităților, mie mi-ar place un chip cu GPS. Să-mi dea câte un electroșoc slăbuț, gâdilicios, de câte ori mă pregătesc să mă urc în troleul greșit, sau când mă gândesc la porcării și trec de casă, sau când nu nimeresc etajul și mă trezesc  la secția maghiară, ascultând, de rușine, un curs până la capăt. (True story.)

Nu știu unde exact vine injectat chip-ul ăla, dar cert e că-i practic imposibil să-l pierd. Bine, decât dacă nu-mi pierd mână sau piciorul ce-l găzduiește, iar în cazul ăla nu cred că mi-ar păsa foarte tare dacă am sau nu date de identificare.

Dacă v-aş spune că îmi petrec mult timp pe Jupiter ar suna ciudat, nu ?

Fie vorba între noi, nu mă refer la planetă, ci la o strada din cartierul Zorilor, unde prietena mea cea mai bună şi-a găsit să se mute singură, ca apoi să mă sune în fiecare zi, miorlăindu-se că o strâng pereţii şi o apasă singurătatea.

Şi uite aşa stăteam noi pe Jupiter azi, o experimentată şoferiţă, o proaspătă şoferiţă şi o viitoare şoferiţă. (Să vă ferească sfântul, că ne înmulţim!) Ramona şi-a luat permisul Luni, iar Simo s-a înscris la şcoală Marţi. Eu, fascinată de cât de tare au avansat lucrurile de pe vremea când făceam X-uri în căsuţe, am intrat pe ce site mi-au arătat caprele astea şi-a dat un examen online, pe care l-am picat cu 21, dar nu despre asta-i povestea (Cât de importante să fie şi priorităţile alea? E destul să ştiu una – prioritate de femeie. Bărbatul cedează trecea femeii, iar dacă se întâlnesc două femei, va avea prioritate cea care pare cea mai aproape de a avea o cădere nervoasă. În ambele situaţii, scopul este, desigur, îndepărtarea cât mai rapidă a pericolului public).

Revenind la subiect, a facut şi Simona simularea aia, dar aşa de conştiincioasă, de parcă se credea chiar la examen. Nu ne lăsa să vorbim şi-şi rodea, îngândurată, unghiile în timp ce-şi citea întrebările. După vreo 5 minute de tăcere colectivă, se răsteşte:

- Of, deja am greşit una!

- Din câte?

- Din una!

Eu şi Ramo am râs cât am râs, pe urmă ne-am văzut de treburile noastre, să nu o deranjăm pe domnişoara. Mai trec vreo 10 minute şi se întoarce asta spre noi :

- TU ! Moped înseamnă om ?!

Bineînţeles, ne-am spart de râs înainte să-i explicăm că-i un scuter cu pedale. Ca orice femeie la care-i râzi în nas, s-a supărat pe noi.

- Ce tu ?! M-am gândit că dacă patruped îi câine, moped îi om, şi-au scris ei aşa, ca să mă inducă în eroare !

Aşadar dragii mei, ….coming soon…”Simona – introducând şoferi în  eroare, since 2010″

…oricine ar fi el.
În momentul în care ai renunţat la prezervativ ţi-ai asumat o responsabilitate. Mă aştept să ţi-o asumi cel puţin pe o perioadă de 18 ani şi 9 luni. Dacă poţi fi bărbat înainte şi în timp ce, ar trebui să poţi şi după. Nu o să-ţi cer să-i schimbi scutecele mai mult decât o fac eu, nici să-i ştii după nume toţi prietenii de la grădiniţă.
Dar tu, viitor tată al viitorului meu copil, când a fi el să fie, fii atent la discuţia asta, ca să o ai drept exemplu negativ. Vreau doar să te asigur că dacă o să faci ceva de genul ăsta cu prichindelul nostru, o să dormi la uşă, fără preş.

Anca: ioi no
Anca: îi nebun Clujul !
Adia: de ce?
Anca: Azi m-am dus la Kaufland după ciuperci, macaroane, pufuleţi şi suc şi era să mă întorc cu un nou născut !!
Adia: cum pisici ??
Anca: ui aşa
Anca: am ajuns în Kaufland în parcare
Anca: şi o venit unu cu un bebe
Anca: şi mă tot uitam la bebe că aşa era de fain…
Anca: şi zice, nu-l ţii un pic că mă duc 2 m mai încolo până la maşină, să iau ceva.
Anca: şi zic…ba da, cum să nu.
Anca: şi s-o apucat să vb 10 min la tel
Anca: şi dupa o vreme se urcă în maşină, porneşte maşina şi dă să iasă din parcare.
Anca: m-am dus şi i-am bătut în geam
Anca: el coboară geamul şi nedumerit zice … “ce?!!!”
Anca: eu fac un gest să-i arat nou născutul, dacă nu cumva îi pare cunoscut.
Anca: şi el…”aaaa da….am uitat..”

Azi a fost o zi proastă. De fapt, a fost atât de urâtă încât am tânjit după o zi proastă.

N-am să dau detalii, dar după ce am căzut din lac în puţ şi credeam că nu se poate să mă simt mai rău de atât, am primit lovitura de graţie, mai sufocantă decât presupun că ar fi un pumn în plex.

Aveam chef să plâng cu sughiţuri, şi ca să nu vină nimeni să mă scarpine între urechi şi să-mi spună “las că trece”, m-am încuiat în cameră, ca un copil isteric.

După ce am trecut de la sughiţuri la hohote şi de la hohote la suspine şi am considerat că am nasul destul de roşu şi ochii destul de umflaţi ca să ies afară şi să-mi caut resemnarea altundeva.

M-am chinuit vreo 10 minute să deschid uşa înainte să-mi dau seama că-i blocată. Am ieşit pe geam. Singurul lucru bun pe ziua de azi e faptul că stau la casă. Am încercat apoi să descui uşa şi pe partea cealaltă. Şi-am încercat din răsputeri! Dar ….nimic.

L-am sunat pe unchiu-meu să vină să mă ajute, pentru că altfel aş fi desenat un cap de mort deasupra clanţei şi-aş fi păstrat camera aia doar ca să învăluie restul casei într-un mister macabru.

După vreo oră de strădanie, înarmat cu surubelniţe, omul nostru mă strigă din cameră.
- Hai şi dă cu pumnul în uşă !
Eu am plesnit-o anemic de vreo două ori cu podul palmei.
- Nu aşa, dă tare ! Hai, să o scoatem din balamale !
Gândindu-mă că abia se mai ţine, cum nu mai are şuruburi, şi crezându-mă ninja, i-am tras un singur pumn, cât am putut de tare. Ce să spun, că parcă am primit un şoc electric până la cot.
- Păi nu te opri, că nici nu s-a clintit ! Dă cu pumnii, hai, dă tare, că-i înţepenită.
Eu mă luptam din răsputeri, prefăcându-mă că am muşchi sau forţă şi aşteptând să cad în orice moment, ca în filme, cu uşa pe podea.
- Dă şi cu piciorul !
- Da-s desculţă ! Stai să-mi iau papuci !
M-am încălţat şi m-am întors, să mă bat cu uşa, deşi practic eu eram singura afectată de pumnii şi picioarele date.
- Dă mai tare !
- Dau !
- Mai tare de atât !
- Nu pot !
- Enervează-te ! Descarcă-te !
Şi m-am descărcat. Pentru toată ziua jegoasă de azi, pentru toate porcăriile care nu mă lasă să adorm noaptea şi pentru toate “ce-ar fi fost dacă”-urile. M-am descărcat pe o uşă. Şi am învins.