Adia

Cunoaştem cu toţii genul de părinţi care îşi doresc să le calce copiii pe urme, nu-i aşa ? Ei, întro oarecare măsură, tata e unul dintre ei. Din fericire nu şi-a dus dorinţa  la extrem, asta ar fi însemnat să mă trimită la liceul militar, apoi în armată, apoi să-mi cumpere un câine de lup numit misterios “Lupu’ “.

Cu toate astea, când eram mică băteam cuie în tot ce prindeam şi dezmembram radiouri vechi…ca hobby. Cine ştie, poate dacă nu s-ar fi dat bătut aş fi ajuns la arhitectură sau informatică, nu persoana atehnică de azi, care a căutat luni întregi opţiunea de “sleep” la noul televizor, apoi, pentru ochii lumii, a decis că pur şi simplu nu există. (Există. Am găsit-o ulterior. Din greşeală.)

A început să se resemneze şi cu faptul că el şi-a petrecut o jumătate din viaţă la cercetaşi şi eu chiar zilele trecute am ieşit de pe o străduţă mică pe una mai mare şi mi-a luat 20 de minute să o regăsesc. Sinceră să fiu, cred că a început să accepte crudul adevăr când am pornit spre Dej şi am ajuns în Bistriţa fără să-mi dau seama.

Totuşi…singura idee cu care nu pare să se împace e faptul că nu i-am moştenit talentul la desen. Toată viaţa m-a bombardat cu felurite culori, creioane, vopsele pe bază de apă şi pe bază de ulei, pânze, suporturi de pânze, pensule…. Ce mai, tot ce aş avea nevoie dacă aş avea habar. Săptămâna trecută mi-a luat un set de toate cele de mai sus şi pe cutie scria “pentru artişti”. Ce artişti Doamne, că eu am desenat un copac pentru o testare psihologică şi-a reieşit că-s întro oarecare măsură “deranjată” mental.

El însă insistă că “oricine ştie desena”, deşi tind să cred că speră că talentul lui zace şi întrun abis al fiinţei mele şi aşteaptă momentul să iasă la iveală. Şi eu sper! Mereu am invidiat oamenii buni la desen şi picturi şi mi-am dorit să fiu ca ei. Dacă aş fi şi eu capabilă mi-aş petrece tot timpul liber pictând, aş purta doar haine colorate şi boeme şi-aş avea grijă ca şi după duş să mai rămân puţin murdară de vopsea, să mă asigur că ştie toată lumea că-s o artistă în devenire.

Daaaaaaar, la insistenţele tatălui meu, am reuşit să fac doar amărâtul ăsta :

Astăzi s-a întâmplat un lucru trist.

M-am uitat cam lung la nişte decoraţiuni drăguţe, încercând să mă decid dacă îmi plac destul cât să le cumpăr, când am fost întrebată dacă sunt pentru fetiţa mea. (!!!)  Nu pentru că eram însoţită de vreo fetiţă, ci pur şi simplu. Asta ar trebui că siguranţă să tragă un semnal de alarmă.

Adică… arăt ca şi cum aş avea o fetiţă ? Sau ma rog, un băiat, sau un câine foarte foarte mare ? (Ştiu că nu-i totuna, dar implică şi el o responsabilitate, nu?) Nu prea cred, având în vedere că operația m-a redus la 53 de kilograme și sunt mai mereu luată drept “copilă de liceu”.

Atunci…arăt ca şi cum ar trebui să am o fetiţă ? Degaj ceva iz de instinct matern excesiv, până în stadiul în care par o persoană care ar cuibări şobolani şi le-ar da lapte cu pipeta ?

În cel mai bun caz am gusturi de “fetiţă”, ceea ce sigur, nu-i ideal, dar o problemă mult mai uşor de tolerat decât toate celelalte posibilităţi pe care le am în minte.

N-am înțeles niciodată oamenii care nu dau randament în condiții de stres, dar sincer, îi  invidiez.

Eu am fost dintotdeauna pe principiul “lasă pe mâine ce poți face astăzi, că ai timp destul”. E o boală, sincer, să te obișnuiești așa. Am ajuns să nu pot face nimic  din ce “trebuie” făcut, fără să-mi sufle cineva în ceafă și eventual să mă scuture de umeri, răstindu-se “hai odată! hai odată!! Nu o să termini niciodată, lenesă ce ești tu, să-ți fie rușine!!  HAI ODATĂĂĂ!!!!” Atunci îmi vin cele mai bune idei, pe cuvânt.

Să nu vă imaginați că până în momentul în care chiar îmi execut responsabilitățile îmi petrec timpul calmă și relaxată, comportându-mă exact ca de obicei. Nu nu.

Ca să nu mă îngrijorez prea tare, mă ocup cu altceva. Orice altceva, până când pic în absurd și mă ridic de acolo abia în noaptea de dinainte, pentru performanțe maxime.

În cel mai bun caz, mă transform subit întro nevastă disperată și mă apuc să fac ordine oriunde nu-i cazul, sau să gătesc. Nu așa, ca oamenii normali, ci ca femeile stresate care ar face orice să-și alunge gândurile. Odată am făcut  paste și ca să-mi iasa sosul fin, am dat prin presa de usturoi fiecare bucățică de morcov. Mi-a luat două ore întreaga operațiune, ceea ce-i grav de tot, având în vedere că era doar preludiul gătitului propriu zis.

În celălalt caz….să spunem că la un moment dat îi desenam proiect de colibă la câine, pentru că aveam în câteva zile examen la sociologie. Am ieșit și afară cu lanterna, că era în toiul nopții, și-am măsurat. Dacă mai aveam câteva zile treceam la construirea propriu zisă a căsuței pițiponcești, crem pe dinafară și mov pe dinăuntru, cu gemuleț rotund.

În noaptea de dinaintea examenului la drept, împreună cu o colegă și doi necunoscuți până la momentul ăla, am mers la casa bântuită din Apahida și-am intrat pe geam, la ideea mea, desigur. ( Din păcate, n-am văzut fantome. ) Apoi i-am dus pe băieți să ne dea în cărucioare de cumpărături în parcare la Iulius, și le-am propus și să mergem la aeroport să ne prefacem că așteptăm pe cineva, apoi să fim triști că nu mai vine. N-au vrut ( sclifosiții ).

Înainte de examenul de la școala de șoferi am scos toate cărțile din bibliotecă și mi-am petrecut toată ziua aranjându-le în ordine alfabetică. După ce am terminat am decis că arătau ca naiba, și le-am așezat din nou după mărime.

Altă dată m-am decis să-mi pictez o bordură de lalele pe pereții camerei, mi-am și cumpărat vopsea, dar pentru că n-am știut de unde să iau chestii cu care să acopăr mobila și nici n-am putut să-mi mut dulapul, am rămas doar cu ideea, vopseaua și șablonul de lalele. Poate pentru următorul examen.

De ce scriu toate astea? Pentru că manualul meu de psihologia sănătății stă pe birou și îmi râde în nas.

Dimineață. Șapte dimineața, mai exact.

Nu, n-am făcut transplant de personalitate cu o persoană matinală, ci adorm iar pe lumină, ca un fel de vârcolac minuscul ce-a năpârlit, sau ca o bufniță cu ochii mici.

Nu știu ce mi-a venit în noaptea asta să-mi cotrobăi prin articole vechi. Poate am vrut să văd cum m-am schimbat de-a lungul timpului, sau poate am căutat articole care să mă facă să-mi vină să mă mângâi singură pe cap si să mă gândesc “pupa-m-aș, ce fain m-am exprimat !”

Cert e că am observat o chestie îngrijorătoare. Și anume…scriu foarte des “tac”, “și tac”, “așă că tac”. Oare vorbesc așa de mult de obicei încât mi se pare că atunci când tac, fac ceva ? Că tăcerea-i o activitate de sine stătătoare??!

Așa că încerc să-mi amintesc dacă vreodată când a început cineva să vorbească cu mine m-am gândit ciudoasă “Prostul ăsta nu vede că am o grămadă de tăcut azi?? Doamne…vede că tac și mă întrerupe, ca nesimțitul… “

O să vă țin la curent. Pâna atunci… tac. ( Nu de alta, dar n-am cu cine vorbi. Cu ocazia asta termin și norma de azi de tăcere. Oare-i o situație așa de gravă încât să fie în regulă să mi se spună  “spor la treabă” atunci când tac ? )

Am fost, de când mă știu, o insomniacă, în adevăratul sens al cuvântului. Pot să am halucinații de la oboseală și tot să nu fiu în stare să adorm. Cel mai mult am stat trează 53 de ore. 53! Pe urmă am dormit o zi și o noapte, dar totuși.

Până azi credeam că am încercat absolut toate variantele posibile și că-s menită să am cearcăne pentru tot restul vieții. (Da, urmează un “dar”)

Nu e un “dar” pozitiv, din moment ce scriu porcăriile astea la 5 dimineața. De fapt…tocmai am căutat soluția în alt domeniu, pe care mi-e puțin rușine să-l numesc.

Dragii mei, vă anunț ușor dezorientată că tocmai am încercat să mă hipnotizez singură. Da, ce-ai auzit. Am încercat să mă hipnotizez singură. Și ce? sunt alții și mai ciudați de atât.

N-am reușit. Sau poate am reușit și-s într-o transă atât de adâncă încât în momentul ăsta scrie chiar subconștientul meu. N-aș vrea totuși să fie așa. Îmi place să cred că n-am un subconștient atât de superficial încât să vorbească despre insomnii prima dată când scoate și el nasul în lume.

Oricum, singurul efect de care-mi dau seama e că văd în ceață așa de tare încât am impresia că am nevoie de ochelari. Mai ales la ochiul stâng. Poate am nevoie de monoclu.

Încercați și voi.