Adia

Mi-e frică.

Atât de frică, încât tac. Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ? De ce îmi ridic privirea, ca să-mi preschimbe soarele întreaga lume în culori şi să mă lase oarbă ?

Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.

Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc. Cineva m-a încuiat în mine.

De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi leagăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?

Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.

Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot nici un sunet.

Până atunci, încep să mă obişnuiesc cu înălţimea. Lumea şi oamenii par atât de departe, încât nu mai contează. Nu ştiu cine sunt şi uit că am fost una dintre ei. Sunt aşa de sus, încât văd marea.

Şi ştii ceva ? Merită.

Se poate, oare, să îţi fie dor de mare dacă n-ai văzut-o niciodată ?

[vodpod id=Video.3482913&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D243%26amp%3BtitluEmbed%3Dtaxi-prea%2520sus]

E el.

Îi adorm în braţe şi mă trezesc speriată, crezând că l-am visat. Nu. Îmi păseşte prin realitate la fel ca şi prin vise, atât de hotărât, atât de obsedant al meu…

El e nebun. Crede că mă iubeşte. Eu râd şi-i spun că n-am nevoie. N-am.

Sunt zile, veşnicii şi ani lumină de când am renunţat la iubire, ca la o pereche de pantofi stricaţi, ca la  un măr de care nu mi-e poftă, ca la o părere de la început greşită.  În fond, de ce m-ar iubi el…EL!! pe mine?

El e nebun. Insistă.

Îl cert, îl rog, îmi lipesc palma de buzele lui şi el îmi spune cu ochii.

Să-mi spună. Îl ascult ca şi cum nu-i înţeleg cuvintele, ca şi cum nu-i recunosc privirea, ca şi cum n-aş ştii că e el, ca o străină.

Nu.

N-am nevoie.

Pentru moment e al meu, şi pentru moment îmi ajunge.

Zăpadă.

Zăpadă multă, albă, rece şi pufoasă. O calc în picioare şi în loc să se supere, mă gâdilă sub tălpi. Fulgi mari îmi împodobesc hainele şi părul, iar unii, mai îndrăzneţi, îmi poposesc pe gene. Vor să văd lumea prin ei.

E decembrie.

Un decembrie vechi, de care mi-a fost dor.

Mă face să iubesc apartamentul acesta mai mult ca niciodată. Nu  pentru că e numărul 21, nici pentru că e de ajuns să trec strada ca să ajung la facultate, nici pentru baia incredibilă, nici pentru liftul în care mă blochez de câte ori sunt în întârziere.

Pentru ferestre.

Pentru că în loc să-mi otrăvească ochii arătându-mi zilnic un bloc, în faţa lor sunt copaci, iarbă, o alee în zig-zag din pietre, în pantă. Acum, totul e acoperit de zăpadă. Dacă nu i-aş fi privit zilnic, aş crede că din cauza ei copacii sunt îndoiţi.

Printre jaluzelele întredeschise răzbate întunericul. Doar că de câteva nopţi încoace, întunericul e luminos. E portocaliul felinarelor reflectat în albul perfect al zăpezii.

În spatele blocului, nici o mişcare. Parcă întreaga lume s-ar fi oprit să se bucure de frumuseţea vechiului decembrie.

În casă e cald şi bine. Predomină senzaţia pe care credeam că am uitat-o, când fără să îţi dai seama, îţi ţii respiraţia în anticiparea unei mari bucurii. Totul aduce a sărbătoare. Bradul e turcoaz cu argintiu, iar eu sunt încălţată cu oameni de zăpadă.

Stau cu coatele sprijinite pe masa din bucătărie şi mă uit, ca la televizor, la decembrie.

E trei dimineaţa în apartamentul 21, iar eu sunt fericită.

Pentru că “publicul” a cerut un articol vesel, iată-l.

Am sărbătorit ieri înmormântarea lui 19, astăzi sărbătoresc naşterea lui 20 şi mâine prima zi din viaţa lui.

Noul prefix mi-a adus o doză de înţelepciune, dar, ca toate trăsăturile mele, a ajuns să fie răsucită în total alte direcţii decât era intenţionat. Mi-am dat seama că degeaba îţi faci speranţe dacă nu faci nimic în priviinţa îndeplinirii lor. Pentru că poţi.

Astea fiind spuse, ieri am condus 5 ore şi jumătate ca să-mi aduc cele mai bune prietene la Cluj. M-am hotărât noaptea trecută, când ţopăiam. N-am spus nimănui, ca să nu încerce nimeni să mă facă să mă răzgândesc. Când a aflat tata, mi-a spus “azi m-am recunoscut în tine mai mult ca oricând”.  A fost cel mai frumos cadou.

Pe lângă faptul că era să-mi rup piciorul încercând să ajung într-o poză de grup după ce am pus aparatul pe timer, totul a fost bine, am fost fericită, m-am distrat şi am câştigat la bowling (şi nu pentru că e ziua mea). Mi-a spus “la multi ani” chiar şi primul meu prieten, cu care n-am mai vorbit de câţiva ani (şi când zic “primul” mă refer la cel cu care mi-am trimis bileţele, dar eram aşa de mici că ne era ruşine să ne pupăm)

A, şi la 12 mi-au cântat la mulţi ani..în public

PS: Mulţumesc pentru tot Lorelay, mai ales pentru asta !

Cred că oamenii nemulţumiţi de prima parte a vieţii, cea în care cuvântul lor nu valora nimic şi erau obligaţi să urmeze fără drept de apel regulile stabilite de alţii o să îşi modeleze restul zilelor înspre ţeluri diametral opuse.

Eu, deşi n-am fost total privată de bunuri spirituale, am fost plasată pe cărarea care duce către “siguranţă financiară” şi ba împinsă vertiginos de la spate, ba târâtă cu forţa din faţă.

Când în sfârşit am reuşit să îmi iau deciziile în propriile mâini, am făcut stânga împrejur şi am pornit pe lungul drum înapoi, păşind încet, pentru a avea timp să admir peisajul.

De aceea nu m-am înscris la drept, aşa cum mă presau, încercând să mă convingă că prea sunt deşteaptă pentru a mă risipi în altă parte şi am memorie destul de bună pentru a mă descurca. Am ales în schimb să fac ceva ce mi-ar place, ca după ce mă angajez să abia aştept să merg a doua zi la serviciu. N-am regretat nici o secundă.

Oamenii au nevoie de oameni în toate momentele vieţii lor. De aceea nu mă doare să dau buzna în economii pentru bani de benzină la fiecare zi de naştere, la fiecare concurs de dans, la fiecare tristeţe pentru a încuraja şi la fiecare bucurie pentru a ţopăi împreună.

De aceea mi-am amânat internshipul la clinica de dezalcolizare şi dezintoxicare din Sibiu pe anul viitor. Mi-au spus că am fost prima primită pe postul de consilier care îi refuză. Probabil faptul că au fost impresionaţi de noutate i-audeterminat să mă accepte pe anul viitor.

Sunt prea fericită pentru a merge acum. Iubesc atmosfera de sărbătoare, anticiparea zăpezii, a Crăciunului, a colindelor,a decoraţiunilor şi vânătoarea de cadouri perfecte pentru toţi cei dragi. Nu vreau să renunţ la tot farmecul lui decembrie şi să-mi petrec singură ziua de naştere care îmi schimbă prefixul. E o decizie imatură, ştiu, dar nu îmi pasă. Prefer să renunţ la un paragraf din CV şi să trăiesc pentru azi, nu pentru mâine.

Pentru măreţia lucrurilor mici, nu pentru ridicolul gesturilor mari.