Adia

Deschid uşa, temătoare, şi mă aştept să văd gândaci. Fără să mă gândesc dinainte, în clipa în care pun mâna pe clanţă, mă pregătesc să fug, atât cât îmi permite convalescenţa, de gândaci. N-am înţeles niciodată cum se pot deplasa aşa de repede fără tălpi, de parcă ar fi posedaţi de diavoli mici şi negri. Mă sperie. Mă sperie necunoscutul pe care îl reprezintă. Probabil se tem şi ei de mine, aşa cum ne temem toţi unii de alţii, atunci când nu ne putem explica viteza cu care alergăm prin viaţă.

Aberez.

Întotdeauna după ce termin de citit o carte rămân cu senzaţia pe care ţi-o lasă cineva care îţi închide telefonul în mijlocul unei propoziţii. Aşa ca acum.

N-am mai stat trează până la 5 dimineaţa dinainte de operaţie. Încep să cred că am fost hipnotizată în timpul anesteziei ca să mă facă să adorm şi să mă trezesc devreme. Ca un om mare. N-au reuşit, însă să mă scoată din pijamalele cu Silvester şi Tweety. Poate mai am totuşi o şansă.

În ultimul timp prefer să mă ghemuiesc lângă el şi să-i simt respiraţia adormită pe umeri în loc să scriu. Nu ştiu dacă asta-i bine sau rău, dar…cred că-i şi bine şi rău deodată.

N-am mai scris de-o veşnicie, ştiu. La început pentru că am fost stresată cu absolvirea, cu sesiunea, cu proiectele şi cu licenţa. (Încă-s stresată cu licenţa. Aşa de stresată încât proful care se ocupă de mine a devenit protagonistul în majoritatea viselor mele.) Pe urmă m-am obişnuit să nu mai intru pe blog şi am ajuns să mă conving singură că nu mai ştiu să scriu.

Îmi cer scuze de la toţi cei care au continuat să vină pe aici şi să fie dezamăgiţi de fiecare dată. O să-mi reiau activitatea, cu paşi mici pentru început.

Astăzi, primul pas.

Au fost ai mei zilele trecute la botezul unui bebe. Pe lângă hăinuţe şi alte porcării, i-au făcut cadou o puşculiţă  de lut, în formă de porc, unde i-au băgat prima bancnotă, ca să-şi înceapă economiile, în caz că o să fie tot criză pe când o să crească el mare.

- Şi câţi bani i-aţi băgat înăuntru? o întreb eu pe mama.

- 100 de euro.

- Pfff…hai că mă botez şi eu din nou.

- Dacă te dezbraci în fundul gol în biserică ca să te bage popa în butoi, îţi dau 500. Eşti de acord ?

- Da.

- Ai face asta pentru 500 de euro ???

- Depinde de popă.

Nu am să înţeleg vreodată de ce pot scrie lucruri profunde doar de mână, chinuită în poziţii incomode peste vreo suprafaţă, cu părul prins în agrafe, ca să nu-mi vină în ochi. În timp ce se curbează litera sub mâna mea, următorul cuvânt mi se naşte în minte. Tastele n-au suflet.  Odată mi-am scris pe un picior. Îmi vine să râd acum când mă gândesc, dar parcă mi-e dor să simt o la fel de puternică nevoie să scriu.

Aş vrea să dau timpul înapoi şi să sterg memoria oricui a aflat, dintr-un motiv sau altul, că eu sunt Adia. Tu, care citeşti acum şi te crezi o excepţie… nu eşti. Pentru că tu îmi pui mâna la gură şi îmi spui “taci”. “Taci, pentru că ai putea să-mi răneşti sentimentele, sau ai putea să mă faci să te văd în alte culori, care nu se asortează cu ceea ce reprezinţi pentru mine. În orice caz, taci. Aşa e cel mai bine.”

“Scrie ca şi cum nimeni nu te-ar citi” a spus cineva, cândva.

Scriu. Doar pentru mine, deocamdată. Scriu din suflet, aşa cum o făceam aici.

1. Glumele cu moarte sau boli nu-s deloc amuzante. Nu-s ! Mai ales că persoana pe care vrei să o păcălești o să se enerveze așa de tare încât o să chiar vrea să-ți provoace niște boli. De oase. Degeaba spui că esti suferind de ceva inexistent și, dealtfel, imposibil, precum “întâiaprilită la fiere”, singurul cuvânt  pe care o să-l rețină din mesaj o să fie  ”spital”.

2. Dacă iubitul te-a rănit așa de tare încât îți vine să-l prinzi de umeri și să-l scuturi până îi clănțăne dinții în gură, apoi să îi dai papucii, ba chiar cu o mărime mai mică, să calce strâmb și schiopătat pe ultimul drum, așteaptă. Taci și numără oi în gând de câte ori îți vine să-i spui să nu te mai caute niciodată, pentru că nu o să te creadă. Îi spui mâine.

3. Tonul și expresia feței contează ! Dacă plângi nu o să-ți spună nimeni “hai serios…”

4. Nu-i spune că ești însărcinată sau că l-ai înșelat. (Dacă nu te poți abține, spune-i plângând.) Nu știu de ce, dar sarcina și înșelatul nu se mai poartă de 1 aprilie. Dacă vrei să ai vreo șansă, spune-i ceva mai original, de exemplu, că i-ai trimis din greșeală o poză nerușinată cu tine…tatălui său.

5. Oricât insistă cineva că nu-i o păcăleală…e o păcăleală. Dacă ești la fel de naiv/ă ca mine, închide-te în casă ! Altfel riști să ajungi în cadă cu altă fată, ținând fiecare între două degete câte un capăt al unei linguri și convis/ă fiind că totul are un scop, pe care o să-l afli în orice clipă. Not my finest hour.

Păcăleli creative, dragii mei !

Mă întorceam de la magazin aseară, când mă sună mama. Îi spun și ei chestia asta. (Că mă întorc de la magazin, nu că m-a sunat. Asta, în mod suspect, știa.)

- Aha. Și ieși undeva în seara asta?

- Nu, că dorm la Ramona și nu mi-am adus haine. Chiar și blugii cu care am venit i-am pus la spălat, că mi-am vărsat suc în brațe.

- Păi și acuma ce ai pe tine? Ceva de-a ei?

- Nu, pijama.

- CE?!?! Cum ești în pijama?!?! Doamne Ferește, tu fată, tu mă faci de rușine.

- Da cine te cunoaște pe tine în Cluj ?

- Și cu ce pijama ești ?

- Aia gri cu urși.

- Doamne… o fi zis ăia că nu ești la semne.

- Cât am stat acolo n-a zis nimeni nimic, probabil după ce am plecat.

- La ce magazin ai fost ?

- La non-stop, în stație.

- LA NON STOP !!? ÎN STAȚIE !!? Nici nu vreau să mă gândesc câți oameni te-au văzut și s-au întrebat ce ai.

- Nu știu, că eu nu m-am uitat la ei și dacă eu nu văd pe cineva, am impresia că nici persoana aia nu mă vede pe mine.

- Doamne apără… măcar taci, că dai din rău în mai rău. Fata mea a ajuns ca Gabi proasta, că numai aia mai umblă pe strada în pijama și în adidași….

- DA, dar ea zice că-i trening, eu recunosc că-i pijama. Vezi, ea nu-i conștientă de problema ei, pe când eu o accept și o îmbrățișez.

(Câteva secunde de tăcere, apoi îmi scutură timpanul un oftat neașteptat, parcă venit de adâncul sufletului)

- Tu o să rămâi nemăritată.