Adia

N-am înțeles niciodată oamenii care nu dau randament în condiții de stres, dar sincer, îi  invidiez.

Eu am fost dintotdeauna pe principiul “lasă pe mâine ce poți face astăzi, că ai timp destul”. E o boală, sincer, să te obișnuiești așa. Am ajuns să nu pot face nimic  din ce “trebuie” făcut, fără să-mi sufle cineva în ceafă și eventual să mă scuture de umeri, răstindu-se “hai odată! hai odată!! Nu o să termini niciodată, lenesă ce ești tu, să-ți fie rușine!!  HAI ODATĂĂĂ!!!!” Atunci îmi vin cele mai bune idei, pe cuvânt.

Să nu vă imaginați că până în momentul în care chiar îmi execut responsabilitățile îmi petrec timpul calmă și relaxată, comportându-mă exact ca de obicei. Nu nu.

Ca să nu mă îngrijorez prea tare, mă ocup cu altceva. Orice altceva, până când pic în absurd și mă ridic de acolo abia în noaptea de dinainte, pentru performanțe maxime.

În cel mai bun caz, mă transform subit întro nevastă disperată și mă apuc să fac ordine oriunde nu-i cazul, sau să gătesc. Nu așa, ca oamenii normali, ci ca femeile stresate care ar face orice să-și alunge gândurile. Odată am făcut  paste și ca să-mi iasa sosul fin, am dat prin presa de usturoi fiecare bucățică de morcov. Mi-a luat două ore întreaga operațiune, ceea ce-i grav de tot, având în vedere că era doar preludiul gătitului propriu zis.

În celălalt caz….să spunem că la un moment dat îi desenam proiect de colibă la câine, pentru că aveam în câteva zile examen la sociologie. Am ieșit și afară cu lanterna, că era în toiul nopții, și-am măsurat. Dacă mai aveam câteva zile treceam la construirea propriu zisă a căsuței pițiponcești, crem pe dinafară și mov pe dinăuntru, cu gemuleț rotund.

În noaptea de dinaintea examenului la drept, împreună cu o colegă și doi necunoscuți până la momentul ăla, am mers la casa bântuită din Apahida și-am intrat pe geam, la ideea mea, desigur. ( Din păcate, n-am văzut fantome. ) Apoi i-am dus pe băieți să ne dea în cărucioare de cumpărături în parcare la Iulius, și le-am propus și să mergem la aeroport să ne prefacem că așteptăm pe cineva, apoi să fim triști că nu mai vine. N-au vrut ( sclifosiții ).

Înainte de examenul de la școala de șoferi am scos toate cărțile din bibliotecă și mi-am petrecut toată ziua aranjându-le în ordine alfabetică. După ce am terminat am decis că arătau ca naiba, și le-am așezat din nou după mărime.

Altă dată m-am decis să-mi pictez o bordură de lalele pe pereții camerei, mi-am și cumpărat vopsea, dar pentru că n-am știut de unde să iau chestii cu care să acopăr mobila și nici n-am putut să-mi mut dulapul, am rămas doar cu ideea, vopseaua și șablonul de lalele. Poate pentru următorul examen.

De ce scriu toate astea? Pentru că manualul meu de psihologia sănătății stă pe birou și îmi râde în nas.

E frig. În jurul tău și în tine.

Orgoliul și teama de absurd, împreună, îți imping lacrimile înapoi în suflet, una cat una. Nu. Nu o să plângi. Mai știi când râdeai de cineva care n-a fost destul de puternic să se abțină ?

Nici tu nu ești puternică, dar măștile tale, toate, chiar dacă nu-ți țin de cald, te acoperă și te ascund de cei nepregătiți să le ridice.

De ce privești din vis în lume, când tu te afli în lume, nu în vis? Ai citit prea multe cărți și ai văzut prea multe filme, copil bleg ce crede în inorogi.

Rămâi acum, și uită-te cum pleacă încă cineva care nu știe că în spatele clownului se afla un mim și care nu-ți deosebește zâmbetul sincer de cel menit să-ți ascundă tristețea.

Rămâi în urmă, așa cum faci de obicei, pentru că singură ai fost încă dinainte să plece toți cei care n-ai vrea sa știe de ce ti-e frică de întuneric.

Rămâi în universul tău cu inorogi și pijamale, și lasă-i să plece pe cei care nu o să te cunoască vreodată și cărora puțin le pasă că numele tău e Andrada.

Dimineață. Șapte dimineața, mai exact.

Nu, n-am făcut transplant de personalitate cu o persoană matinală, ci adorm iar pe lumină, ca un fel de vârcolac minuscul ce-a năpârlit, sau ca o bufniță cu ochii mici.

Nu știu ce mi-a venit în noaptea asta să-mi cotrobăi prin articole vechi. Poate am vrut să văd cum m-am schimbat de-a lungul timpului, sau poate am căutat articole care să mă facă să-mi vină să mă mângâi singură pe cap si să mă gândesc “pupa-m-aș, ce fain m-am exprimat !”

Cert e că am observat o chestie îngrijorătoare. Și anume…scriu foarte des “tac”, “și tac”, “așă că tac”. Oare vorbesc așa de mult de obicei încât mi se pare că atunci când tac, fac ceva ? Că tăcerea-i o activitate de sine stătătoare??!

Așa că încerc să-mi amintesc dacă vreodată când a început cineva să vorbească cu mine m-am gândit ciudoasă “Prostul ăsta nu vede că am o grămadă de tăcut azi?? Doamne…vede că tac și mă întrerupe, ca nesimțitul… “

O să vă țin la curent. Pâna atunci… tac. ( Nu de alta, dar n-am cu cine vorbi. Cu ocazia asta termin și norma de azi de tăcere. Oare-i o situație așa de gravă încât să fie în regulă să mi se spună  “spor la treabă” atunci când tac ? )

Dintre toate lucrurile care mă înspăimântă, cel mai şi cel mai tare urăsc sfârşiturile.

Puţin îmi pasă de noul început pe care îl oferă. Şi ce dacă îmi pun în palme un mâine gol, pe care să-l împodobesc cum vreau ? Aş înmormânta la poalele lui speranţele frânte, visele pentru care am uitat să lupt şi amintirile ce au murit pe nepregătite, astfel încât n-au avut timp să-şi şteargă zâmbetul neştiutor.

Şi doare. Sfârşitul. Aşa de mult încât aproape că aş vrea să înceapă din nou.