Adia

Încerc demult să îţi scriu, dar de fiecare dată mi se pare că nu reuşesc să mă exprim destul de frumos sau să mă fac înţeleasă în totalitate. Aşa că şterg şi renunţ, spunându-mi că mâine o să am cuvinte mai multe şi mai bune. Poate şi încercarea asta o să fie degeaba, dar nu-i nimic. Prefer să eşuez de o mie de ori, dacă atunci când reuşesc, rezultatul o să îţi arate cât de mult însemni pentru mine. Mi-ar fi plăcut să reuşesc azi, pentru că ai plecat trist şi asta ţi-ar fi readus zâmbetul pe buze.

Ştii ceva? Renunţ şi de data asta. Nici un lucru minunat nu începe prin exprimarea neputinţei. Nu te speria, renunţ doar la a-ţi scrie, nu la a simţi.

O să-mi spui că n-ai nevoie, aşa cum faci întotdeauna, dar vreau. M-am săturat să folosesc aceeaşi mână de cuvinte, în care nu încape întreg adevărul.

Astăzi pot să-ţi ofer doar o melodie, pentru că ştiu că îţi place. O să reuşesc într-o zi să îţi scriu. Până atunci trebuie doar să ai încredere.

Asculta mai multe audio Muzica

Aş vrea să citesc cea mai lungă şi mai frumoasă carte din lume. Să dureze ani să o termin. Zeci de ani. Să se sfârşească odată cu mine.

De fiecare dată când termin câte o carte mă simt puţin goală pe dinăuntru. Am senzaţia aceea stranie ca atunci când încui uşa în urma ta şi nu-ţi dai seama ce ai uitat să iei cu tine.

Caut peste totul meu în jurul meu câte un peisaj, câte un moment îngheţat pe veci în pagini sau câte o persoană care întruchipează puţin din imaginea pe care mi-am creeat-o despre vreun personaj.

Nu-mi plac sfârşiturile, le urăsc. Citesc cu groază ultimul capitol, aşteptând să mă umple de gol. Pe urmă caut pagini în plus, pagini care nu există. Caut sperând că le-am ratat din neatenţie sau că sunt un secret pe care merit să-l aflu.

Vreau o carte fără prăpastia de la capăt, fără sfârşit şi fără ultime cuvinte.

Ai fost o parte din viaţa mea atâţia ani şi în atâtea feluri, încât acum că nu mai eşti mă simt de parcă mi-am tăiat o mână, un picior sau o bucată de suflet.

Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru fiecare moment în care te-am făcut să suferi şi pentru fiecare clipă în care m-ai iubit fără să merit. Adevărul e că nimeni nu s-a mai  comportat  aşa minunat cu mine şi probabil nimeni nu o să o mai facă vreodată. Regret din toată inima că ne-am îndepărtat atât de mult de oamenii care am fost încât am ajuns să ne privim de parcă nu ne-am mai cunoaşte.

Ştiu că eu am fost mereu veriga slabă şi că tu m-ai tras la mal de fiecare dată când am fost sigură că o să ma înec. Aş vrea să pot să-ţi mulţumesc sincer pentru fiecare secundă în care mi-ai permis să fiu o parte din viaţa ta, dar ştiu că n-ai face decât să mă priveşti dispreţuitor. Te înţeleg.

Îmi vine greu să-ţi spun la mulţi ani anul acesta, în calitate de persoană cu un rol nedefinit pentru tine. Acum fie mă urăşti, fie puţin îţi pasă şi din papucii cu care m-ai încălţat nu ţi-am mai făcut urări.

Îţi doresc….fericire. Toată fericirea de care te-am privat eu, înzecită. Îţi doresc succes în tot ceea ce vrei să realizezi, deşi am încredere că o să-ţi iasă oricum. Înţelepciune în toate alegerile pe care le faci şi noroc. De sănătate n-ai nevoie dacă ai noroc, pentru că nu te îmbolnoveşti.

Şi sper….sper ca oamenii din viaţa ta să fie mult mai buni decât am reuşit eu vreodată să fiu. Şi să te preţuiască.

Cu drag,

Cea care cândva conta.

Cel  mai rău lucru care ţi se poate întâmpla vreodată e să-ţi vezi toate visele împlinite. Picasso a spus cândva “a termina un tablou înseamnă a-l distruge”. Are dreptate. Oamenii îşi creează scopuri doar pentru a le vedea atinse, nu pentru a se bucura de ele zi dupa zi, la nesfâşit. Într-un fel…nu vrei neaparat pentru că vrei, ci pentru a-ţi demonstra că poţi. După ce entuziasmul victoriei piere, bătăile inimii reintră în rutină. De aceea îţi vine vara poftă de zăpadă şi iarna te uiţi cu jind spre nori, cerşind o rază de soare.

Uite, eu am fost dintotdeauna îndrăgostită de luna Decembrie. Fetiţa din sufletul meu alungă femeia şi gândurile ei serioase, privind în schimb viaţa de după steluţele din ochi. În fiecare an, însă, mi-a lipsit câte un element vital pentru a atinge fericirea absolută. Mai puţin anul trecut. Aveam tot ce am crezut vreodată că mi-aş putea dori, dar nu mai reuşeam să găsesc magia din aer.

Într-o seară mă întorceam în plimbare de la facultate, aşteptând să mă izbească în piept fetiţa, entuziasmată de ninsoare, de colinde, de luminiţe colorate şi de scârţâitul de sub tălpi. Pe Bulevardul Eroilor, învăluţi de o lumină slabă, portocalie, de felinar reflectat în zăpadă, doi tineri şedeau alături pe o bancă. Ea se chinuia să mănânce un măr glazurat, iar el o drăgăstos şi amuzat cum îşi lipea vârful nasului de zahărul topit. Momentul avea toate ingredientele pentru a mi se părea magic altădată. Atunci, însă, nu mă puteam gândi decât “Bleaga aia o să se răcească la ovare”.

N-am mai scris demult, ştiu. În adevăratul sens al cuvântului, n-am scris de şi mai mult timp pe blog. De fapt, am vrut să renunţ cu totul la el. A devenit mai mult un loc pentru voi decât pentru mine, şi nu acesta era scopul intenţionat.

Cum am ajuns aici e lesne de înţeles. Mintea umană nu e atât de complicată precum pare. E chiar simplu – pentru că m-aţi scărpinat între urechi, eu am dat din coadă.

Eu nu sunt o bloggeriţă. Nu scriu regulat şi nu scriu lucruri serioase, importante, sau cu vreun scop. Scriu pentru că-mi vine să scriu, şi de cele mai multe o fac în aşa fel încât nimeni nu-i sigur la ce mă refer exact.

Vă spun un secret, pentru că nu-mi pasă că o să îmi râdeţi în nas şi-o să o îmi spulberaţi speranţele. As vrea ca într-o zi să scriu o carte. Una adevărată, care să nu aibă loc de comentarii la sfârşit de capitol şi să nu îmi ceară alţi scriitori să fac schimb de titlu cu ei.

Gata, puteţi ridica din sprâncene cu scepticism şi puteţi glumi pe seama naivităţii mele.

Între timp, sunt la mare.