Adia

Ce faci când ai prea multe de făcut şi prea puţin timp? O pauză ! Bine, ştiu că nu-i logic, dar e vorba de mine, aşa că probabil  nici nu v-aţi aşteptat să fie.

E 4:30 dimineaţa şi la 12 am examen. Teoretic trebuia să fiu gata cu învăţatul pe acum, dar pe la 2 a început cea mai bună prietenă a mea de la facultate să mă bombardeze cu mesaje, ca să intru pe net să vadă dacă am şi eu dorinţe sinucigaşe, pentru că ea una mai are un pas până la a se jertfi în cinstea tribului.

Mare i-a fost dezamăgirea când m-a găsit rânjindu-mă fericită, întrucât îşi dorea în secret să moară şi capra vecinului. Ei, când am văzut-o aşa de stresată, gata să se lase de facultate şi să vândă castraveţi în piaţă, unde în cele mai dificile momente să nu se gândească la nimic mai grav decât reţeta de zacuscă a tantii Margareta, am pus piciorul în prag şi semnul exclamării în căsuţa de messenger.

I-am explicat în paişpe feluri că nu o să reuşească nimic dacă nu se relaxează, iar pentru că ea e partenera mea de făcut de râs în sat, am hotărât că mă schimb îndată din pijamale şi mergem împreună să ne dăm în cărucior în parcare la Iulius Mall. Puţină vreme – 5 minute până mă schimb, 10 până ne întâlnim la jumatea drumului, încă 10 până ajungem şi 20 de făcut pe proastele acolo. Ea, nu şi nu şi nu. Vedeţi, pe mine mă cam refuză lumea la chestii de scurtă durată, pentru că stau o veşnicie să mă piţiponcesc şi întârziu cu neruşinare de fiecare dată. Acum, am promis şi-am jurat că îmbrac primele haine ce le nimeresc în dulap, chiar şi de-ar fi altă pereche de pijamale, mă încalţ şi plec. Nici măcar nu mă piaptăn. A acceptat în sfârşit, cu ameninţarea că dacă îşi bagă mâna în părul meu şi nu-i rămâne acolo, nu mai vorbeşte cu mine în viaţa ei.

Cum să vă zic, pe mine mă îngrozeşte întunericul mai ceva decât pe câinele comunitar ideea de a face baie. Aşa că străduţa aia lăturalnică pe care trebuie să trec, fără nici un bec şi înconjurată de pomi şi tufe, mă bagă în boală. Am impresia că-i locul de întâlnire a tuturor fantomelelor din Cluj, când nu vizitează casa bântuită de la Apahida. Aşa că am trecut pe acolo cât am putut de repede, dar fără să fug. Nu ştiu de ce,  dar când mi-e frică, nu pot să fug. Oricum, am fost aşa de grăbită încât m-am împiedicat de o bordură de mi-am rupt şi papucul şi blugii. Fantomele, vă zic !

Cel puţin a meritat, am înveselit-o pe ameţita asta care altfel şi-ar fi pierdut vremea prin gară, aşteptând un tren sub care să se arunce. Aşa că data viitoare, dacă nu mai reuşesc să o salvez, mă aştept să îşi facă veacul pe strada aia satanică, unde mă speriu de acelaşi bolovan de fiecare dată. Măcar ştiu că am pe cineva de partea mea.

Acum, la învăţat!

PS: Poza e de altă dată, nu de azi.

Deocamdată, cel puţin. Am terminat practica de semestru, dar după sesiune, o încep pe cea de vară. Daaa, tot la penitenciar. Păi, dacă-i interesant ! Vă zic, îmi lipseşte complet nevoia, tipic feminină, de telenovele, de la câte văd şi aud acolo.

Dacă am început cuminte, cu nişte violuri, sechestrări şi trafic de persoane, spre final am ţinut-o doar în crime. Trecerea n-a fost uşoară. Prima dată m-am lăsat manipulată mult mai uşor decât mă aşteptam. Îl ascultam pe bărbatul de 50 şi ceva de ani cum îmi zicea “N-am fost eu de vină…M-au atacat pe stradă aşa că i-am înjunghiat.”, eram perfect conştientă de faptul că nici un om întreg la minte nu se plimbă pe stradă cu un cuţit în mână, dar mă uitam în ochii lui înlăcrimaţi şi îmi venea să îl îmbrăţişez. Da, da, ştiu, n-am nevoie de morală. Eram obosită, posomorâtă şi mi se părea că în unele grimase seamănă cu tata atunci când e trist şi nu vrea să îmi dau seama.

Următorul…mi-a povestit calm şi relaxat cum şi-a omorât tatăl în ajunul Crăciunului, apoi l-a aşezat în pat, l-a acoperit cu plapuma şi l-a lăsat să se scurgă de sânge până dimineaţa. Săracul, nu-şi mai aminteşte ce l-a apucat, era beat şi “ştii cum e…” . Mă, sincer, nu prea ştiu, m-am îmbătat şi eu de câteva ori, dar n-am făcut decât să râd ca oaia, din nimic.

Ultimul…a fost cireaşa de pe tort. O matahală de om, înalt, solid şi cu voce de bariton. Singurul care şi-a recunoscut şi fapta şi intenţia şi sentimentele de după. A omorât un coleg de muncă, pentru că nu îl mai suporta şi pentru că “simţea că trebuie să facă asta.” Nici n-ar fi cine ştie ce, dar faptul că l-a ciopârţit cu o ghilotină nu e chiar la ordinea zilei…Oricum, partea mea preferată a fost atunci când mi-a zis “parcă eram fericit să îl văd mort”. Aaa, dar acum e un alt om. Aşa zice el, adică. Da, şi-a găsit chemarea, s-a pocăit şi e aşa de împotriva crimei încât ar interzice şi avorturile, dacă ar putea. Bine, la cele două tentative de suicid nu zăbovesc. Au fost, dar n-a fost destul de hotărât omul încât să aibă grijă să se chiar întâmple.

Interesant, nu ? Cam atât cu aventuri din puşcărie, până în vacanţă, cel puţin.

Pe clasa a doua, făcându-mi temele într-o zi, am scris greşit un cuvânt. Pentru că nimeni nu era prin preajmă să mă oprească, am luat o radieră, am udat-o cu vârful limbii şi l-am şters. De fapt, am încercat să îl şterg, dar n-am reuşit decât să întind cerneala şi să fac o găurică milimetrică în foaie. Să o las aşa şi să-mi rescriu tema pe următoarea n-am vrut, că îmi era ruşine…Să o rup nici nu se punea problema! Semnase doamna învăţătoare pe verso, cum să distrug ceva ce nu-i al meu? Aşa că m-am dat de ceasul morţii şi am refuzat să merg a doua zi la şcoală dacă nu vine mama cu mine să-i spună doamnei că n-am vrut…

Mă întreb ce s-a întâmplat cu fetiţa care dădea importanţă unor asemenea detalii…

Câteodată, oricât de adânc m-aş uita în mine, am impresia că nimic nu mai contează. Oameni, lucruri, sentimente…toate mi se par degeaba şi le decupez pe rând din mine, fără să mă gândesc de două ori.

Nu ştiu, da? Nu ştiu ce vreau, ce cred, ce simt şi de ce mă comport aşa.

Nu ştiu de ce nu mă mai străduiesc şi nu ştiu de ce îmi umplu viaţa de gol.