Adia

Astăzi, doar fapte diverse.

Poza asta e făcută la mine la facultate, în amfiteatru.

Vedeţi ceva ciudat la păpuşile astea în afară de faptul că-s îngrozitor de urâte ?

Nu?

Ia uitaţi-vă la gurile lor. Sunt pe atât de penetrabile pe cât par. Să vă mai zic un secret? Nu doar gurile. Au toate orificiile necesare, destul de realist realizate. Femeile zic. Bărbaţii… Bărbaţii-s uite aşa, ca în poza din dreapta.

Ştiu la ce vă gândiţi. “De ce naiba mi-aş lăsa copilul să se joace cu aşa ceva??” sau poate vă întrebaţi daca-s la facultatea de prostituţie, eu ştiu?

De fapt, astea-s păpuşi folosite în consilierea copiilor pe care-i suspectăm că ar fi victime ale abuzului sexual. Sunt tot felul de strategii prin care e mult mai uşor să înţelegi ce s-a întâmplat, astfel încât să nu fie nevoie să-l întrebi direct pe copilul care probabil nici măcar nu întelege ce-i aia şi de ce nu-i bine.

Nu ştiu voi, dar eu n-am mai auzit de aşa ceva până acum şi v-am arătat,aşa… să nu mă mir singură.

Cât despre a doua parte a titlului….E de influenţă tragi-comică.

Aseară pe la 11, mă uitam eu în oglindă aşa…cu ochi piţiponceşti şi mă gândeam “Hmmm…ceva nu-i chiar bine.” M-am răsucit pe toate părţile şi m-am cercetat ca pe duşman. “Părul. Parcă-i prea…prea uniform! Poate dac-ar fi mai scurt în faţă…Da, da, mereu mi-a stat bine aşa !”

Aş vrea să vă pot spune că mi-am făcut programare la coafor. Sau că mi-am dat seama că ar fi o greşeală şi nepreţuitul meu a scăpat teafăr. Sau măcar că a fost o nebunie de o clipă, că am fost posedată de un diavol al autodistrugerii şi că în toate cele 5 secunde am ţipat în mintea mea “opreşte-te!!”

Nu pot să vă spun nimic din toate astea. M-a mâncat în coaste să mă tund eu singură, neaparat şi obligatoriu şi cât mai repede posibil. “Ce, oi fi handicapată, să nu fiu în stare să-mi scurtez un pic şuviţele din faţă??”

Domnul, văzându-mi flacăra turbării în ochi, a avut milă de mine şi mi-a ascuns foarfeca. Vreun sfert de oră am căutat-o bombănind şi în final, ciudoasă, m-am mulţumit cu forfecuţa din trusa din unghii. Domnul o fi zis atunci “Oooo, văd că asta-ai nebună rău! Eu nu mă mai bag, că n-am cu cine. Trimite pe cineva să-i pună foarfeca înapoi în sertar.”

Oameni buni, credeam că am avut grijă de tot ! Şi am avut…doar că nu m-am gândit să las bietul smoc de păr să stea în treaba lui, plin de volum, aşa că am traaaas de el cu mâna stângă, să fie cât mai drept. CRANTZ…CRANTZ…CRANTZ…

Apoi i-am dat drumul. Mi-a tâşnit până deasupra de sprânceană ! Am aruncat arma crimei în chiuvetă.

“DOAMNE FEREŞTE !!”

La care Domnul, resemnat :

“Am încercat, da’  dacă eşti proastă…”

Mi-am reînceput ieri practica, oameni buni. Tot în penitenciar, ca anul trecut, doar că nu în acelaşi. Nu o să insist prea mult pe faptul că m-am rătăcit de 4 ori mergând încolo şi de 3 ori venind înapoi şi că am ajuns la concluzia că pentru mine GPS-ul e o necesitate, nu un moft, ci o să povestesc doar cum a fost.

Spre deosebire de prima dată, acum n-am avut emoţii mai deloc. Nu mi-am uitat numele, n-am stâlcit cuvinte, nu mi-a venit să râd, nu m-am pierdut atunci când am primit răspunsuri neaşteptate şi am fost capabilă de o introducere mult mai bună decât “Ăăăăă, ăăăă….aici ţi-ai făcut tatuajele ?” (Memorabilă primă întrebare pe care să o pui primului deţinut cu care vorbeşti vreodată!)

De data asta am avut de luat interviul de evaluare unui bărbat de 42 de ani, nu foarte fioros. Omul a fost destul de cooperant, n-a refuzat nici o întrebare, deşi avea opţiunea asta, mi-a vorbit calm şi chiar mi-a dat  detalii suplimentare atunci când m-am ferit să cer.  Trecem peste etapele iniţiale, îmi spune despre viaţa lui dinainte să fie să închis, despre familie, despre meseria lui oficială, despre cum a încercat să se sinucidă, spânzurându-se cu propria cămaşă de patul de la etaj chiar după ce a fost arestat şi despre “tovarăşul” lui, care l-a ajutat să iasă din depresie şi cu care “e împreună”  de doi ani. Evident, mi-a fost jenă să-l întreb dacă se referă la acel gen de “împreună”, pentru că dacă l-aş fi întâlnit în afară mi-ar fi părut un homofob convins, dar, 5 ani de închisoare la activ  şi încă 9 de făcut….

Pe la jumătatea discuţiei îl întreb, aparent ca fapt divers, pentru ce e condamnat.

- Viol. O spune aşa de jovial şi nonşalant, de parcă mi-ar fi spus “albaştrii”, vorbind despre ochii soţiei. Apoi, ridicând din umeri, cu un început de zâmbet : se-ntâmplă…

Înainte să mă gândesc ce să răspund, ca să nu sune ca o condamnare şi să nu mai vrea să aibă de a face cu mine, continuă:

- Eu aveam un apartament de care soţia nu ştia şi mai stăteam acolo cu amanta. Ca şi cum aveam două vieţi, înţelegi?

- Înţeleg, dar ce legătură are cu violul ? Aţi violat amanta ? Din moment ce eraţi împreună nu se presupune că era de acord?

- Păi….cum să-ţi zic…amanta nu era tot aceeaşi. Adică…mai stăteau la mine fete până le făceam paşapoarte ca să le trimit dincolo.

Hopa…, lasă încet că zice tot. Viol, auzi…deja era şi proxenetism. Ce să mai, omul proba marfa înainte să o vândă mai departe. Din toată conversaţia noastră, singura dată când s-a pierdut cu firea a fost atunci când l-am întrebat dacă făcea acte fetelor pe numele lor adevărate.

- Da’ ce vrei să zici domniţă, că eu umblu cu falsuri ?

Nu, nu…cum aş îndrăzni să-l acuz de o asemenea monstruozitate? Revenim pe pista corectă şi continuă omul meu povestea:

- O fată mi-a fost  mai dragă, aşa că…a rămas la mine vreo 3 luni. N-a vrut ea la început, dar pe urmă cred că a început să mă iubească…

Pe scurt, omul a sechestrat-o. Într-o seară, au venit pe la el câţiva prieteni, s-au îmbătat şi au bătut-o şi violat-o, toţi. După ce au căzut fiecare prin câte un colţ, răpuşi de băutură, femeia a reuşit să iasă pe balcon, în pielea goală, de unde a sărit în balconul vecinilor de lângă şi ăia au chemat poliţia.

- Da’ eu cred că era supărată pe mine că am dat-o la alţii, că altfel nu mă dădea ea la poliţie…Şi cu nevasta cât scandal am avut ! Îmi zicea “bine mă, nu-i destul că m-ai avut pe mine şi pe amantă, ţi-or trebuit încă 7 pe lângă ?”. Apoi, pe un ton confidenţial: Ea crede că au fost numai 7, sărăcuţa…da’  în ultimii 10 ani au fost şi mai bine de 50…

Asta aşa.., ca să vedeţi cu ce oameni am de a face în fiecare vineri până la vacanţa de vară.

Dacă mă cunoşti doar din blog, înseamnă că nu ţi-ai petrecut niciodată zeci de minute în şir uitându-te la ceas şi înjurându-mă în gând, în timp ce nu mai vin. Întârziu mereu. Ştiu că-i enervant, ştiu că-i nepoliticos, ştiu că n-am decât de pierdut din asta, dar n-am ce face, e handicapul meu.

Asta am zis aşa, ca să vă daţi seama cât de necaracteristic mi-ar fi fost dacă făceam leapşa asta la timp. O am de la Neamţu, că i-am cerut-o, că altfel, zgârcitul… Badpisi, în necunoştinţă de cauză, mi-a oferit-o din bunătatea inimii ei, nu ca alţii… :p

Aşadar, 10 lucruri care mă fac fericită :

1. Girl talk. Adică discuţiile alea de îi enervează pe bărbaţi, care încep entuziast cu “vai, să vezi…” şi durează câte o juma’ de zi sau noapte. A nu se confunda cu bârfa. Fiecare vorbeşte doar despre persoana ei. Mereu se lasă cu plâns de râs şi atunci ţi-e mai greu să te gândeşti la lucruri triste.

2. Îndrăgosteala. Parcă ai mai mult chef de orice.

3. Muzica în maşină. Cu amândouă geamurile deschise şi mers tare. Mai ales pe ploaie.

4.  … ?

5. Nimicurile neplănuite. Adică atunci când îmi vine să mă dau cu rolele la 3 dimineata şi mă chiar duc şi mă dau.

6. Mirosul de ploaie. Când bate vântul şi picură din când în când cu stropi mari şi ştii că urmează o ploaie hotărâtă, în care să te plimbi. Apoi, mirosul de praf ud.

7. Începutul primăverii.  Primele zile calde, când nu vrei decât să stai cât mai mult afară, să te mângâie soarele, să miroase a pomi înfloriţi şi a iarbă, să citeşti pe o bancă în parc sau pe o pătură în curte şi să speri să nu atragi albine.

8. Prima zăpadă din an. Pur şi simplu magic.

9. Lumina portocalie dinainte de asfinţit. Mai ales lângă cineva drag.

10. Locul meu preferat.

Cum am putea să nu vă vrem pentru mulţi ani de acum înainte ? Şi de ce nu v-am vrea ?

Vă iubim mă, cu toată ticăloşenia voastră.

Vă iubim pentru că ne place să vă purtăm hainele atunci când suntem triste. Vă iubim pentru că, lângă voi, nu mai avem nevoie de scaun pentru a ajunge la raftul de sus. Pentru că ne căraţi bagajele şi pentru că nu spuneţi ce vă stă pe limbă atunci când întârziem trei ore.

Vă iubim pentru că ne protejaţi inocenţa şi delicateţea de înfricoşătoarea lume a tehnicii, astfel încât să nu auzim niciodată de vulgarităţi precum “drivere”, “interfaţă grafică”, “criptare”, sau mai rău, să ne prindă vreun virus!

Vă iubim pentru că ne înşurubaţi la loc uşa de la dulap după ce am fost prea hotărâte să o închidem şi pentru că ne spuneţi când trebuie să schimbăm uleiul la maşină (dacă nu vă pricepeţi să îl schimbaţi chiar voi).

Vă iubim pentru că de dragul de a vedea puţină piele ne-aţi face masaj oricând ne-am pisici pe lângă voi. Vă iubim tendinţele sinucigaşe atunci când vă luăm cu noi la cumpărături, ne amuză ! Iubim şi faptul că oricâte ne-am cumpăra, avem tot timpul mâinile libere, să căutam şi alte lucruri.

Vă iubim pentru că nu sunteţi nebuni să ne luaţi în serios cuvintele “fii sincer!” imediat după ce  vă întrebăm dacă ne-am îngrăşat.

Vă iubim pentru că nu aţi recunoaşte nici picuraţi cu ceară dacă vă e frică de ceva. Ştim că o faceţi în cinstea orgoliului personal, dar nu contează, ne simţim în siguranţă.

Vă iubim pentru că oricât aţi fi de mari şi tari, n-avem nevoie decât de lacrimi pentru a câştiga orice dispută.

Aşa că vedeţi, lumea noastră ar fi mult mai tristă şi mai complicată fără voi.

Să ne trăiţi !

Nu s-a terminat. Îl poartă în suflet la fel cum fredonează mecanic o melodie pe care a auzit-o de prea multe ori. El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.

Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.

- “Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de sânge în seara de Crăciun, fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.

E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu… Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol “s-a luat curentuuuuuul!!!”. Da, lângă mine ai stat în pijamale în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…

Nu sunt eu care nu mai are nevoie de tine,…nu cred că sunt…”