Adia

Nu de puține ori am vrut să opresc planeta și să cobor. Azi am făcut-o. În mintea mea, cel puțin…

Aveam mare nevoie de o seară ca asta… îmi era dor să mă comport ca vechea “eu”, ca o persoană cu care mi-ar plăcea să mă împrietenesc. O persoană care zice “da”  în loc de “mă mai gândesc”, care face orice are chef să facă, care nu se gândește!

Astăzi am uitat că timpul trece și m-am plimbat, aproape în reluare, pe străzi pe care n-am mai fost. Am adunat în suflet suficient egoism încât să reușesc să mă prefac pentru câteva ore că nimeni nu contează pentru mine. Că nu mă afectează nici o părere, că n-am nici un regret și că mi-e conștiința curată. Am făcut loc în coconul meu de ignoranță unei singure persoane, care mi se apropie tot mai tare și-mi câștigă încrederea pas cu pas.

Vă recomand din suflet, tuturor, să vă rezervați câte o seară ca asta, ca medicament. Să vă blocați orice gând și să omorâți în fașă orice grijă. Așa cum am făcut eu. Nu m-am gândit că-i târziu, că am seminar mâine și că nu mi-am făcut tema. Nu m-am gândit câți oameni sunt supărați de mine în momentul acesta și pe câți am dezamăgit. Azi au existat doar lucrurile mărunte, cărora le-am acordat importanța celor mari.

În seara asta, deși n-am fost pe lista nici unui distribuitor de marfă de la Iulius, mi-am petrecut vreo oră într-un cărucior dinăla de cumpărături. La început am fost plimbată doar de curiozitate, să văd cum se simte un bax de apă minerală ce și-a găsit stăpân. Apoi am prins din ce în ce mai multă viteză, apoi am fost învârtită și răsucită cu putere, ca spre final să mă aseamăn cu tigăncile ce țipă “3 la 10  miiiiiiiii” în piață, doar că eu țipam “PRINDE-MĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!”, în timp ce alunecam la vale, pe întuneric, într-un cărucior fără șofer.

După ce am scăpat teafără, chiar înainte de a mă izbi într-o bordură și a învăța să zbor, mi-am găsit refugiu într-o barcă. Așa m-a găsit miezul nopții, pe lac, într-o barcă albastră ce n-am nici o idee cui aparține. M-am urcat în ea doar așa…pentru că n-am fost niciodată într-o barcă. Nu m-am întrebat a cui e, nu mi-a păsat dacă o să am probleme din cauza ei, nu m-am îngrijorat de cât de adâncă e apa și nu m-am gândit obsesiv că nu știu mai deloc să înot.

Pe scurt, eu mi-am îmbrăcat în ciocolată, cel puțin pentru o seară, tot ce nu îmi place în viața mea. Acum e rândul vostru.

Not that first, you pervs

E vorba de leapșa asta de la Anticalofilul, care mă pune să vă spun câte ceva despre anumite momente sau evenimente importante din viață.

Primul cuvânt pe care l-ai spus: “nu” – personalitate puternică încă de atunci.

Prima zi de şcoală generală: mi s-a făcut rău de la mirosul de zugrăveală proaspătă.

Primul tău sărut: aveam 13 ani și mi s-a părut scârbos. În timp ce mă ținea în brațe m-am șters discret pe tricoul lui, jurându-mi că nu o să mă mai sărut vreodată.

Prima formaţie care ţi-a plăcut la nebunie: Direcția 5, încă îmi place.

Primul cd cumpărat: nu-mi amintesc exact, era ceva compilație.

Prima zi de liceu: l-am căutat cu privirea toată ziua pe băiatul de care îmi plăcea.

Primul cuvânt pe care ţi l-a adresat prietenul / prietena cel / cea mai bun / bună: “scuză-mă…”

Prima zi de facultate: am întârziat o jumătate de oră, că n-am știut în ce stație să cobor și am ales greșit pantofii, am suferit amarnic.

Prima restanţă: ce restanță mă ? păi eu am cap doar să-mi fac freze? :p

Prima zi la locul de muncă: (practică) : n-am dormit toată noaptea dinainte, de emoții, și-am fost așa de obosită încât mă feream și să mă sprijin de ceva, de frică să nu adorm. În rest, făcând abstracție de câteva sute de bărbați care strigau în urma mea lucruri pe care mi-ar fi rușine să le reproduc, a fost interesant, palpitant.

Prima oară când ai postat pe blog (data): 5 iunie 2009.

Dacă tot a fost vorba aici de prime și primi, o dau mai departe, oficial, doar celor cărora nu le-am mai pasat vreo leapsă. Neoficial e liberă pentru oricine, bineînteles.

Așadar, merge la :  Neamțu,  Hubba Bubba,  Semafor, Nămeții (care or vrea ei) și Alexandra.

[vodpod id=Video.3230780&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D363%26amp%3BtitluEmbed%3DGavin%2520DeGraw%2520-%2520She%2520Holds%2520A%2520Key]

She is sorry…

[vodpod id=Video.3275726&w=425&h=50&fv=durataAudio%3D427%26amp%3BtitluEmbed%3DAlan%2520Jackson%2520-%2520Remember%2520when%2520%2540%257D%253B-]

We came together, fell apart, then we broke each other’s heart…

“Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc.” Lui Arhimede, nu mie.

Mie dați-mi un șablon, ca să desenez oriunde în jurul lui. Așezați-mă într-un șir indian perfect, ca să stau la un pas în laterală.

N-am nimic, ce să am ? Mă apucă și pe mine, cum îi apucă pe alții la oră fixă, doar că pe mine mă ia la și 25. Ei, ce! Amintirile, oftatul, tristețea, pms-ul. La mine și pms-ul e disfuncțional – “p”-ul vine de la “post”, nu de la “pre”.

A luat bătaie Rapidul în seara asta, cu 1-0. Nu știu de la cine. Niciodată nu mă interesa împotriva cui juca, dar  era o vreme în care, dacă era meci, mă rugam la toți sfinții să câștige. Nu mă rugam doar eu, de nebună, ci cot la cot cu Lorelay și cu Luli. Steliana și-ar fi dat o mână ca să piardă, doar de-a naibii ce era pielea pe ea pe atunci.

Eram un copil, un copil naiv ce ar fi crezut orice vorbă spusă pe un ton convingător, un copil care se supăra din orice și îți trântea ușa în nas înainte să-ți dai seama că l-ai jignit. Îmi petreceam vacanțele la ele și singurul stres din viața noastră era Rapidul. Neam din neamul lor era Rapidist și cred că ar fi preferat să aducem acasă drogați sau negrii, în locul vreunui ochelarist timid ce ținea cu altă echipă.

Nu ne făceam niciodată, dar absolut niciodată planuri pentru zilele în care era meci. Știam că dacă o să piardă nu o să ajungem nicăieri mai departe de hol. Când câștigau, în schimb….minunate erau zilele alea ! Eram aproape aruncate afară din casă, fără să ne ceară explicații și fără să ne dea limită de timp. Pe cuvânt, oamenii ăștia se îmbătau cu fotbal, erau suspicios de fericiți. Tatăl lor avea obiceiul de  a se oferi, rânjit, să ne gătească, ce vrem noi, orice ne e poftă, făcând abstracție de faptul că habar nu are de nimic în afară de cartofi prăjiți.

Mi-e dor de zilele alea…de inocența și simplitatea de atunci, când stăteam minute în șir cu o mână  pe ușa de la dulap și cu cealaltă în șold și răspundeam oricui mă întreba ce fac, că “aștept să îmi sară niște haine în brațe și să-mi zică <Ia-mă pe mine!>” Mi-e dor de Luli, suferind din dragoste ca un câine cu coada tăiată, dar mult mai pașnică decât e azi. Mi-e dor de ciudățeniile lui Lorelay, care dacă te vedea liniștit sau îngijorat te punea să îți imaginezi că îți tai dinții din față cu un cuțit de margarină, sau ceva la fel de dureros și straniu. Mi-e dor și de Steliana, care ne călca pe picioare iubiții și îi făcea să recalculeze în minte principiul împotriva lovirii unei fete.

Ce mai…? Câteodată mi-e dor și de copilul ăla prost ce trântea uși în nas…

Astăzi, pe când îmi era somnul mai drag, îmi sună telefonul. Eram aşa de obosită încât, vă jur că aveam impresia că îmi sună doar în vis. După ce m-am dezmeticit,  am deschis, cu greu, un ochi să văd pe cine să urăsc. Bunică-mea. Resping apelul şi mă ghemuiesc mai bine, gata să adorm înapoi. Telefonul sună din nou. M-am gândit că o fi ceva grav, din moment ce insistă, aşa că răspund.

- Hîîîîîîîîmmmm?

- Alo! Cizmele lu’ moşu-to-s la tine ?

- Hîm ?!

- Cizmele lui de cauciuc tu !

- Nu, ce să caute la mine ??

- Ţi-am zis, mă, că nu-s la ea ?! Ce să facă fata cu cizmele tale ?! Na-o la telefon.

Tăcere.

- Aaaaaalo?

- Tu copilă……, nu-i nici un bai….., numa’  zi dacă-s la tine, s-o trimit pe bătrână să-mi ia altele, să nu le mai caut.

- Doamne Fereşte, cum să fie la mine ?!

- Io aşa ţin minte, că le-ai dus la Cluj data trecută când ai fost la noi…

- Cum să-ţi iau, mă moşule, cizmele de gumă la Cluj ?? N-am purtat cizme de alea la voi şi port în Cluj? Şi în plus, ce să fac cu 45-ul tău, că mi-ar ajunge una pentru amândouă picioarele.

- Tu fată, eu cu mâna mea ţi le-am băgat în portbagaj, când ai dus aparatu’ ăla de spălat maşina !

- Ce am făcut ?!?! Cum să duc ăla de spălat maşina cu mine, că nici n-am cum să-l cuplez la robinet de la etajul 5 !

- Păi ştiu io, că l-ai dus ca să-ţi uzi florile, că deaia mi-ai cerut şi cizmele.

- Moşule, da’  n-am nici o floare la Cluj. Nici una singură.

- No, nu mai ştiu exact. Mi se pare că l-ai dus ca să speli trotuaru’ din faţa blocului.

- CE SĂ FAC ?!?!?! Cum, pentru sfântu’ , să spăl trotuarul din faţa blocului ??

- Păi da deaia ţi-or trebuit cizmele, să nu te uzi….

- Mă moşule, îţi baţi joc de mine ? Tu auzi ce mă întrebi ? Pe cuvântul meu că nu ţi-am luat cizmele, că n-am ce să fac cu ele. Poate ai uitat unde le-ai pus…

- Da’ toată ziua le-am căutat ieri, peste tot ! Şi-n debara, şi-n pivniţă, şi-n garaj, şi-n pod….

- Păi cine ştie pe unde o ajuns şi alea…las’ că apar ele…

- Şi după ce m-am pus în pat, numa’ la ele m-am gândit, să-mi aduc aminte dacă nu cumva le-am dat la cineva…Până am adormit m-am gândit şi azi dimineaţă mi-am dat seama că-s la tine. Hiii! Tulai, tu copilă …! Oi fi visat ?!!