Adia

Acest articol nu este un pamflet.

Accept prin donaţie orice copil, fată sau băiat, nu contează. Trebuie doar să aibă între 6 şi 8 ani şi să locuiască în Cluj sau în imediata apropiere. Nu vă speriaţi, nu îl vreau de tot, să îl trec pe numele meu şi să îmi spună “mamă”. Îl vreau pentru vreo oră. Împrumut, cum s-ar zice.

Nu, nu am înnebunit.

Tocmai am aflat că 2 puncte din examenul de la psihologia vârstelor constau într-o fişă de observaţie despre un copil de vârstă şcolară mică şi interacţiunea lui cu alte persoane. Aşa că trebuie să studiez comportamentul copilului faţă de părinţi, rude sau alţi copii şi să îmi dau seama ce competenţe emoţionale şi-a dezvoltat până în momentul de faţă.

Problema e că trebuie să termin toată treaba până Luni şi weekendul ăsta nu merg acasă. În doi ani de facultate de ce nu m-am gandit eu oare să îmi fac şi cunoştinţe mai puţin apropiate de vârsta mea?! Aşa cum să fac, să merg prin vecini şi să spun : “Bună ziua, sunt eu, de la etajul 5. Aveţi copii? Vă deranjează dacă mă uit la ei vreo oră? Nu nu, prefaceţi-vă că nu-s aici, o să stau într-un colţ şi o să iau notiţe.”  Ei, tare m-aş mira dacă femeia aia n-ar suna la poliţie !

M-am mai gândit să merg în mall şi să-mi găsesc acolo pe cineva care se încadrează în standarde, dar aşa se complică situaţia şi  mai tare, pentru că trebuie să aud ce vorbeşte, şi la gălăgia de acolo, pentru asta trebuie să stau foarte aproape. Nu cred că am vreo şansă să trec neobservată şi nebănuită dacă mă ţin la un metru în spatele cuiva vreme de o oră.

Aşa că vă rog, în numele ştiinţei şi al notei mele de la examen, lăsaţi-mă să mă uit la copilul dumneavoastră, într-o situaţie tipică, în prezenţa dumneavoastră. Nu aveţi de pierdut decât o oră.

Ca orice copil, am ştiut din clipa în care am văzut primul ac ataşat de o siringă că mi-e frică de el. Fără motive, fără explicaţii, urmam pur şi simplu o regulă nescrisă a copilăriei.

Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.

Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.

De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.

Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.

Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.

Chiar şi la 18 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Penicilină şi Moldamin. Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă.

Astăzi am 20 de ani şi 29 de zile. Când am venit acasă, m-au aşteptat cu două lucruri: vaccinul antigripal şi un ou kinder.

Pentru că eu i-am oferit lui Lulu clopoţeii norocoşi, ea mi-a pasat în schimb o leapsă.

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi-o la pagina 18 şi scrieţi al patrulea rând.

“Într-un moment în care propria capacitate de reglare emoţională a copilului este încă în formare şi are nevoie de existenţa adultului, pierderea controlului manifestată la părinţi poate să fie o experineţă înfricoşătoare şi datorită incapacităţii de a oferi un model, să împiedice dezvoltarea.” (R. Schaffer – Introducere în psihologia copilului)

2. Fără să verificaţi, cât e ora ?

23 : 30.

3. Verificaţi.

23 : 42

4. Cu ce sunteţi îmbrăcat(ă) ?

Pijamale albastre închis, cu Snoopy desenat pe piept.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar la ce vă uitaţi ?

La vasele din chiuvetă. Ar trebui să le spăl :p

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului ?

Frigiderul (îl mai apucă scandalul).

7. Când aţi ieşit ultima dată şi unde aţi fost?

Aseară, în Iulius, la film.

8. Ce aţi visat ieri noapte ?

Nu-mi amintesc exact, dar eram în ceva situaţie tare complicată şi-am fost prinsă cu mâţa-n sac.

9. Când aţi râs ultima dată ?

Azi dimineaţă pe la 5.

10. Ce aveţi pe pereţi în încăperea în care sunteţi ?

Vopsea albă (din păcate), un ceas şi nişte decoraţiuni de Crăciun  pe care încă nu le-aş da jos.

11. Care-i ultimul film pe care l-aţi văzut ?

“Old dogs” cu John Travolta şi Robin Williams. Mi-a plăcut mult mai mult decât mă aşteptam. Eu, care am un râs destul de potolit, am fost strânsă de mână ca atenţionare :p

12. Aţi văzut ceva ciudat azi ?

Nu, dar am o vecină care îşi plimbă în lesă pisica. Azi am ratat-o.

13. Ce părere aveţi despre acest chestionar ?

Mă stresează că nu îmi vin în minte răspunsuri pe care înainte le aveam.

14. Spune-ne ceva ce nu ştim încă.

În unele triburi din Africa de Sud, atunci când un bărbat moare, fratele lui e obligat să se “însoare” cu văduva lui, chiar dacă are deja o soţie. (Am învăţat la antropologie)

15. Prenumele copilului dumneavostră, dacă ar fi fetiţă.

Depinde de numele tatălui. Ideal ar fi să găsesc pe cineva cu un nume gen “Marcu”, atunci ar chema-o “Maya Marcu”. Sau Crina. Crini pentru Crina. Sau, cine ştie… Adia

16. Şi dacă ar fi băiat?

Cred că Dan.

17.  V-aţi gândit vreodată să locuiţi în străinătate ?

Nu. Ştiu cum se simt cei ce rămân în urmă.

18. Ce aţi dori să vă spună Dumnezeu la Porţile Raiului?

Că n-am greşit adresa.

19. Dacă aţi putea schimba ceva în lume, ce ar fi ?

Păi eu ştiu ? Cred că aş repara stratul de ozon ca să nu mai murim în 2012.

20. Vă place să dansaţi ?

De fericire.

21. George Bush ?

Ce-i cu el?

22. Ce aţi văzut la televizor ultima dată ?

Reclama aia scârboasă unde îşi desenează aia cola pe mâini în bibliotecă.

O pasez mai departe lui Alpha, Boo, Lorelay, Lili, Laura, Adi şi Zizzou dacă binevoiesc. E liberă şi pentru oricine altcineva, desigur.

În nici un moment nu îmi placi mai mult decât atunci când râzi. Îţi dispare orice umbră de răutate din ochi şi ţi se nasc, în schimb, steluţe de lumină şi încreţituri în colţurile lor.

Buzele dragi, care mi-am spus atâtea vorbe rele, se întind şi se deschid. Ai dinţi frumoşi. Nu par a fi cei care mi-au smuls ţipete şi rugăminţi de atâtea ori.

Aşa că uit. Uit că te-am urât odată, că m-ai făcut să plâng, că ai plecat fără să te uiţi în urmă şi că te-ai întors cu aşteptări de neschimbare.

Aşa că râzi ! Râzi ca şi cum totul e bine, ca şi cum viaţa e frumoasă, ca şi cum am fi întregi, în loc de jumătăţi şi sferturi de oameni.

Nu-mi pasă dacă râzi de vorbele mele sau de existenţa mea. O să te fac să râzi dacă mă faci să uit.

Aşa că râzi de mine. Pentru că sunt clownul tău…. şi te iubesc.

[vodpod id=ExternalVideo.913193&w=425&h=50&fv=]

Ca de început de 2010, au început unii oameni mai cu dare de inimă să împartă urări de bine în stânga şi în dreapta. Aşa că uite că am primit şi eu de la Alpha,  un bucheţel de clopoţei care să aibă grijă de mine, să alunge toate lucrurile rele şi să îmi poarte noroc. Mulţumesc Alpha !

Ei, nu ştiu ce termen de valabilitate are, că nu mi-a spus, dar sper să rezinte până ies din sesiune. Tot ce ştiu e că îi creşte efectul cu fiecare persoană la care îl dăruieşti mai departe, aşa că îl ofer şi eu tuturor celor care îmi citesc blogul şi în special lui Lorelay, Adi , Cătălin,   Zamfir, Ulise, Lili, Zizzou,  Laura,  şi Lulu.