Adia

Pentru că “publicul” a cerut un articol vesel, iată-l.

Am sărbătorit ieri înmormântarea lui 19, astăzi sărbătoresc naşterea lui 20 şi mâine prima zi din viaţa lui.

Noul prefix mi-a adus o doză de înţelepciune, dar, ca toate trăsăturile mele, a ajuns să fie răsucită în total alte direcţii decât era intenţionat. Mi-am dat seama că degeaba îţi faci speranţe dacă nu faci nimic în priviinţa îndeplinirii lor. Pentru că poţi.

Astea fiind spuse, ieri am condus 5 ore şi jumătate ca să-mi aduc cele mai bune prietene la Cluj. M-am hotărât noaptea trecută, când ţopăiam. N-am spus nimănui, ca să nu încerce nimeni să mă facă să mă răzgândesc. Când a aflat tata, mi-a spus “azi m-am recunoscut în tine mai mult ca oricând”.  A fost cel mai frumos cadou.

Pe lângă faptul că era să-mi rup piciorul încercând să ajung într-o poză de grup după ce am pus aparatul pe timer, totul a fost bine, am fost fericită, m-am distrat şi am câştigat la bowling (şi nu pentru că e ziua mea). Mi-a spus “la multi ani” chiar şi primul meu prieten, cu care n-am mai vorbit de câţiva ani (şi când zic “primul” mă refer la cel cu care mi-am trimis bileţele, dar eram aşa de mici că ne era ruşine să ne pupăm)

A, şi la 12 mi-au cântat la mulţi ani..în public

PS: Mulţumesc pentru tot Lorelay, mai ales pentru asta !

Vreau să îmi cer scuze pentru bubuiturile pe care le-aţi auzit azi noapte, vreme de vreo oră, la interval de câteva secunde una de cealaltă. Eram eu, ţopăind.

Vă dau cuvântul meu că m-am încălţat cu cei mai pufoşi papuci de casă, din respect pentru somnul dumneavoastră. Mi-am dat seama, totuşi, că v-am trezit şi că cereţi necuratului să facă dreptate, atunci când a început să îmi curgă sânge din nas.

Nu vă faceţi griji, eu vă iert.

Pentru că sunt fericită !

Până la ziua mea.

Ştiu că o să reuşesc din nou să-l enervez pe Cătălin pentru că nu-mi convine ziua mea. Ştiu că par arogantă când mă plâng de 20-ul meu când majoritatea persoanelor care îmi citesc blogul sunt mai în vârstă decât mine.

Adevărul fie spus, eu sunt un fel de Scrooge al zilelor de naştere.

Ideea e că nu mă întristeaza anii pe care îi împlinesc, ci ziua mea ! De ce n-am putut să mă nasc în 29 februarie, ca să trec prin asta doar o dată la 4 ani?

Urăsc ideea asta preconcepută că ziua ta trebuie să fie specială. Aş vrea să trec peste ea ca peste orice altă zi de sâmbătă, dar mi-e frică să nu fie şi mai deprimantă dacă fac asta.

Să fim serioşi, de câte ori te străduieşti să transformi un lucru obişnuit în ceva special şi reuşeşti? În cele mai multe cazuri pici în sumbru sau în penibil.

Anul acesta nu-mi doresc nimic mai mult decât…oameni. Oamenii care nu mai sunt lângă mine, care nu pot sau nu mai vor să fie. Dar chiar dacă, prin absurd, i-as primi, tot n-aş fi fericită. Mi-aş da seama cât de dor mi-a fost de fapt de ei şi cât de tare m-au rănit plecând.

[vodpod id=ExternalVideo.905652&w=425&h=50&fv=]

Chiar dacă în prezent mă mândresc cu abilitaţile mele de şoferiţă, trebuie să recunosc că începutul nu mi-a fost deloc lin. Aşa că atunci când am fost începătoare ar fi fost mai corect faţă de toată lumea dacă mi-aş fi pus semne dealea cât un capac de oală, cu bombe desenate de jur împrejur.

Pe lângă faptul că în timp ce conduceam vorbeam constant cu …celelalte maşini ca să nu mă gândesc la frică (nu, nu înjuram, purtam adevărate conversaţii, de genul “bine mă că nu te poţi duce mai pe margine”, “ce număr ţi-ai pus şi tu”, “păi depăşeşte-mă, nu vezi că te las?”), vă dau ocazia să vă delectaţi cu cele mai …hai să le spunem “naive” momente :

5. La prima oră de conducere, în timp ce instructorul îmi dădea pe un ton grijuliu indicaţii, mi-a spus simplu “demaraj”. Am mai auzit eu cuvântul, dar n-aveam idee ce înseamnă. M-am gândit “dacă-l întreb, zice că-s proastă”. Aşa că am continuat sa conduc exact aşa, sperând că demarez. Instructorul şi-a pierdut răbdarea şi se răstea mereu la mine “demaraj ! demaraj ! DEMARAJ !!!” Ei acum chiar nu mai puteam să-l întreb, era nervos şi-ar fi zis că-s nebună că am aşteptat atât. Aşa că o oră întreagă a ţipat la mine “demaraj” în timp ce eu m-am prefăcut a fi surdă. Am avut grijă totuşi să ştiu ce-i ăla pe data următoare.

4. Prima dată când trebuia să cedez trecerea pietonilor m-am panicat la vederea unei femei ce se pregătea să traverseze, aşa că mi-am luat ambele mâini de pe volan şi i-am făcut semne disperate să rămână pe loc.

3. Am pornit odată cu frâna de mână trasă şi îngrijorată, i-am spus prietenei care era cu mine :

- Mi s-a aprins un semn al exclamării pe bord.

- Ce înseamnă?

- Nu ştiu. Ceva pericol.

Ea, speriată : – Hai să mergem acasă.

2. Iarnă, ora 21, eu – cu farurile stinse. Oraşul era destul de luminat cât să nu le simt lipsa. Totuşi, când am vrut să văd ce viteză am şi bordul era întunecat, n-am făcut legătura, m-am gândit că e stricat şi i-am dat şi vreo două bobârnace să-şi revină. Cât despre toţi cei care mi-au făcut semne cu farurile, m-am gândit “cu câţi cunoscuţi m-am întâlnit azi”.

1.

Pentru că tot mă întreabă lumea cum a fost la examen, iată răspunsul: “a fost bine !” Mă rog… până la final, a fost bine. În primele 15 minute nu mi-am amintit nici lucrurile pe care le-am ştiut întotdeauna. A fost unul din examenele alea la care vezi foaia şi-ţi spui “o să-l pic”, apoi îl citeşti de două ori şi te gândeşti “nu ştiu nimic”, apoi te uiţi 5 minute în gol  cu resemnare, după care te hotărăşti să-l mai citeşti odată, poate scrii şi tu ceva şi atunci ţi se aprinde beculeţul şi nu-ţi vine să crezi ce prost ai fost primele două ture.

La 10 nu sper niciodată pentru că am 9 sanse să fiu dezamăgită şi nici una să fiu surpinsă plăcut, aşa că sper să mă învârt în jurul unui 9.

Restul zilei am fost o epavă. Am dormit vreo 4 ore, mi-am abuzat neuronii la examen dis de dimineaţă şi am avut cursuri până seara la 8, fără pauze mai lungi de 20 de minute. Aşa că orice am văzut, auzit sau bănuit ieri, n-a trezit în mine decât două instincte: să râd şi să plâng.

În timpul seminarului de psihologia vârstelor de la 6 la 8, nu îmi era numai somn, lene şi mă dureau toate fără să mă doară de fapt nimic, ci eram, pe deasupra şi moartă de foame. Iar profa vorbea despre emoţii. Când a venit vorba de cum reacţionează oamenii la frică, i-am dat unei colege, ca fapt divers, biletul ăsta :

Ea, pare-se, mult mai distrusă emoţional decât mine, a izbucnit într-o cascadă de râs care se străduia să fie silenţioasă, dar îi scăpa din timp în timp câte un chiţăit. Povestea mi se pare, cel mult stranie, amuzantă doar dacă ai fost martor, dar în nici un caz nu mă aşteptam să râdă aşa. De fapt, în viaţa mea n-am văzut pe nimeni care să râdă aşa ! Era roşie ca racul, îi curgeau lacrimile de  parcă ar plânge şi îşi scutura tot corpul aşa de tare încât mişca spătarul de la scaun şi-l izbea constant de banca din spate. Se potolea câteva secunde, inspira adânc apoi izbucnea din nou în râs, parcă la jumătatea drumului aerului spre plămâni.

Ce credeţi că am făcut eu în situaţia asta ? Am râs de râsul ei, desigur ! Şi am râs până m-a durut într-o parte. Îmi era ruşine, aş fi vrut să mă opresc, dar pur şi simplu…nu mă puteam controla. Pe mine, ca să mă opreşti din râs, trebuie să mă şochezi. Să mă plesneşti, să-ţi dai jos pantalonii, să-mi spui că mi-a luat foc casa. Orice, dar să nu mă aştept la asta.

Niciodată, dar absolut niciodată nu a funcţionat metoda cu “gândeşte-te la ceva trist”. Mă gândesc la absurdităţi şi râd de ele. Aşa că atunci când altă colegă s-a întors spre mine cu o figură solemnă, de mamă care-şi mustră pe ascuns copiii în public şi mi-a aruncat biletul asta

râsul meu şi-a pierdut orice urmă de discreţie.