Adia

Întotdeauna mi-a plăcut să adorm lângă cineva care nu doarme. Să privesc pe sub gene lumina portocalie din colţul camerei unde se învaţă, se scrie, se citeşte…se stă treaz.

N-am nevoie de atenţie, mi-e suficientă prezenţa persoanei care face abstracţie de existenţa mea. Mă linişteşte tăcerea ei, siguranţa că e acolo şi nu o să plece, că noaptea continuă, nu-şi risipeşte cenuşa sub pleoapele mele. Fără să-şi dea seama, stă ca un vameş la intrarea în visele mele, alungându-le pe cele urâte.

Mă simt protejată cum n-am fost niciodată, ca un copil cuminte de o mamă iubitoare, bună.

Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.

Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.

Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…

Să fie fericirea, sau doar o părere?

[vodpod id=ExternalVideo.895136&w=425&h=50&fv=]

Eram la un pas sa nu îmi fac tema la consiliere pentru că oamenii din ziua de azi nu mai ştiu să se certe.

Trebuia să urmăresc o dezbatere televizată şi să studiez barierele în comunicare şi efectele pe care le au asupra interlocutorilor şi să scriu pe larg despre zece. Bineînţeles că m-am gândit că e aşa de uşor, încât mi-am lăsat toată treaba pe ultima zi. Planul era să găsesc o dezbatere şi după o jumătate de oră să am material cât pentru două teme.

Ei bine, astăzi m-am uitat la televizor mai mult şi mai atent decât toată luna trecută şi…degeaba ! Mi-am decolorat butoanele pentru Realitatea, OTV, Antena2, Antena3 şi după miezul nopţii, din disperare, am dezvirginat şi GSP-ul.

Ba dadeam peste interviuri telefonice, ba peste oameni care vorbeau despre acelaşi lucru separat, ba peste alţii care răspundeau docil la întrebări, fără a-mi oferi nimic de criticat.

Cea mai acceptabilă situaţie era a doi bărbaţi de pe RTL, care deşi aveau un limbaj corporal despre care aş fi putut scrie pagini întregi, n-aveam idee cine sunt şi nu ştiu maghiară ca să pot explica dezbaterea.

Am ajuns până la urmă la reluarea de la Apropo TV, unde m-am legat cu nemernicie de poziţia celor trei scaune, care deşi aşezate pe o linie orizontală imaginară, cel al lui Dan Bitman era mai degraba îndreptat spre cel al lui Andi Moisescu, făcându-l pe Călin Goia să simtă nevoia de a atrage atenţia gesticulând excesiv. Înainte de a-mi mai bate joc de cunoştinte, însă, s-a terminat discuţia acestora şi m-au lăsat cu nouă băgări de vină în minus.

Aşă că m-am dat bătută. M-am dus la culcare, încă amestecând prin programe din inerţie. La un moment dat, Sorin Oprescu – interviu. Întreruperi, fluturări de deget, ironie, ridicări critice din sprâncele, perfect! Sar din pat în căutarea unui pix şi aud “Vă mulţumim pentru participare domnule Oprescu.” La naiba! De unde scot încă şase?

Slavă Domnului cu “Punctul de întâlnire”, că Mirel Palada şi Radu Tudor mi-au oferit tot ce am avut nevoie şi ceva în plus. Aşa oameni buni, certaţi-vă! Nu mă lăsaţi fără meserie…

Poveste adevărată despre un anume “el” şi o anume “ea” care se îndreaptă vertiginos spre al cincilea an de relaţie.

Trăiesc momente frumoase şi mai puţin frumoase, momente în care se iubesc la culme şi momente în care se strâng de gât. Nimic ieşit din comun până aici.

Cea mai mare problemă a lor era protecţia, după părerea lui, excesivă. Ea, uşor paranoică, nu renunţa în ruptul capului nici la anticoncepţionale nici la prezervativ, în caz de Doamne Fereşte…

El o acuza că-i absurdă şi insista, insista şi insista până nu mai avea nevoie deloc de duşmanul cauciucat.

Acum câteva zile însă, ea şi-a luat inima în dinţi şi i-a îndeplinit marele vis.

Pe cât se aştepta apoi ca el să fie de recunoscător şi încântat, pe atât era el distant şi rece. Văzând că nu îi trece de la sine, l-a întrebat mai pe ocolite ce-l apasă.

El i-a spus asta: ” Nu ştiu…cred că subconştientul e de vină. A fost atâta vreme interzis încât acum nu mi se mai pare în regulă. Parcă am făcut ceva greşit. Am impresia că te-am pângărit…. Mă simt ca şi cum te-am scos dezbrăcată în piaţă şi am aruncat cu două pietre după tine.”

Purta tricou cu Mickey Mouse, îmi ajungea până la cot şi era cea mai enervantă creatură pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Cu cât eram mai ocupată, cu atât avea mai mult chef de poveşti.

Într-o zi mi-a declarat,aproape strălucind de mândrie, că ştie cum se fac copiii.

Mi-am propus să o ascult cu o figură serioasă şi să nu o ironizez absolut deloc, amintindu-mi de toate ipotezele mele despre provenienţa copiilor de când eram de vârsta ei.

S-a aşezat lângă mine ca un om mare pregătit să explice diferenţa dintre bine şi rău unui copil. Aşteptam să îmi spună ceva despre barză, când a început, cu voce joasă, de parcă mi-ar împărtăşi un secret :

- Păi…la băiat îi vine ciclul….numai că alb.

Ei, asta chiar m-a luat pe nepregătite ! Am izbucnit într-un râs aşa de zgomotos de parcă mi-ar fi explodat din piept. Ea s-a supărat şi a plecat, trântind uşa.

Continuarea nu mi-a zis-o niciodată.