Adia

Pentru a evita orice confuzie, acesta nu e un articol despre tatăl meu. Probabil o să scriu şi despre el într-o zi, dar nu azi.

“Tata” e numele cărţii mele preferate. Am descoperit-o în casa bunicilor, o carte îngălbenită de vreme şi fragilă din cauza bătrâneţii. De “Tudora Petcuţ Bondoc”, autoarea ei, n-am mai auzit niciodată până atunci şi de atunci. Nepotrivit nume pentru o scriitoare…

Totuşi, a terminat această carte exact de ziua mea, cu 40 de ani în urmă.

E vorba despre viaţa unei familii de români săraci, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, prezentată din perspectiva mezinei, o fetiţă de 11 ani.

O citesc în fiecare an de câteva ori şi deşi încă de la începutul paragrafului ştiu cum o să se termine, râd şi plâng la fel ca prima dată.

Nu exagerez atunci când spun că “Tata” e o parte din mine. E singurul element din viaţa mea care a trecut cu mine prin cele mai învolburate ape, reuşind să-şi păstreze stabilitatea.

Nici măcar nu e cartea mea, ci e a Stelianei. Nimic nu m-ar face mai fericită decât să găsesc undeva, oriunde, o copie a ei. Am încercat în toate librariile şi anticariatele pe care le ştiu, am căutat-o pe internet…dar aproape nimeni nu ştie nimic de ea, de parcă ar fi vreun secret. În fiecare an de Crăciun şi de ziua mea am sperat cu absurditate să o primesc. Ştiu că e imposibil, dar visam ca cineva să mă iubească aşa de mult încât să reuşească. Nimic nu m-ar face mai fericită.

Pentru că şi Steliana adoră “Tata”, ne-am hotărât într-o noapte prea lungă din miezul verii să o căutăm pe Tudora şi să o vizităm. Doar ca să întrebăm “Şi apoi ? Ce s-a întâmplat după ultima pagină?”

Dacă, însă, nu mai e printre noi,să îi punem o floare şi o lumânare pe mormânt, pentru a-i oferi o frântură microscopică din bucata de suflet pe care ne-a lăsat-o în “Tata”.

Altă clipă blestemată în care ai impresia că te-ai trezit în altă viaţă de parcă te-ai urcat din neatenţie în trenul greşit.

Altă clipă în care îţi sună cunoscut numele din buletin, dar ştii cu siguranţă că nu e al tău…

Altă clipă în care vrei luna în loc de soare, în timp ce asfinţitul nu mai vine..

Altă clipă în care ţi se oferă toate lucrurile la care ai sperat ieri, dar nu…nu le mai vrei! Nu erai tu cel care şi-a pus dorinţe nebune acum câteva veşnicii !

Exact ca atunci când te sperii aşa de tare, încât nu te poţi hotărî în ce direcţie să fugi şi rămâi nemişcat…

[vodpod id=ExternalVideo.884596&w=425&h=50&fv=]

Mi-au lipsit multe aspecte ale Clujului peste vară, dar autobuzele şi troleibuzele  nu se numără printre ele.

Am realizat asta azi când mergeam spre Haşdeu, lipită de un necunoscut,  mai ceva ca la a treia întâlnire. Când spun “lipită” nu exagerez, pentru că nici unul dintre noi nu se ţinea de vreo bară, ci eu mă sprijineam în el şi el în mine. Mai lipsea să-mi mângâie delicat părul şi eram întruchiparea cuplului ideal.

Pe lângă asta, la vreun metru de noi era o femeie, care judecată după mirosul de prăjeli pe care îl emana cu generozitate, era tare gospodină şi harnică.

Nu mă ajuta deloc nici geaca pe care îmi doream din răsputeri să o deschei, dacă aş fi putut să îmi mişc vreo mână fără să lovesc încă vreo câtiva oameni. Simţeam cum mi se înroşesc obrajii de la căldură şi abia aşteptam să cobor.

De pe la jumătatea drumului, singurul lucru la care m-am gândit a fost “înca puţin! încă puţin!…” şi m-am gândit la asta aşa de intens, încât am chiar crezut că e adevărat.

Aşa că în următoarea staţie, să crăp de ciudă şi alta nu, că nu-s mai puternică, să o pot lua în braţe pe bătrânica ce cobora pipăind îndelung fiecare treaptă şi să o plasez pe trotuar. Mi-aş fi rugat “iubitul”, dar m-am gândit că n-a fost decât un “one trip stand” şi n-am nici un drept să îi cer favoruri.

Când m-am văzut afară, respirând aerul rece şi fără miros, aproape mi-a venit să sărut pământul, întocmai ca “Ion”. Înainte să încep un dans al victoriei, însă, îmi cade privirea pe un magazin de “Covoare noi la cele mai mici preţuri”.

Vedeţi voi, încă din prima zi de facultate, magazinul ăsta a fost unul din reperele mele de bază. Întotdeauna când îl vedeam ştiam că mai am o staţie până acasă !

Ei bine, de acolo şi până în Haşdeu nu mi s-au mai părut absolut deloc simpatice mănuşile fără degete !

[vodpod id=ExternalVideo.884598&w=425&h=50&fv=]

Astăzi cineva s-a îndrăgostit de mine.

Mă întorceam de la facultate udă leoarcă şi îngheţată, mijindu-mi ochii din cauza ploii, fără umbrelă, ca întotdeauna. Nici măcar nu am aşa ceva.

Făcând abstracţie de toată lumea din jur, un câine mare şi alb se îndrepta direct spre mine, fixându-mă straniu. În primă instanţă mi-am zis că e doar în imaginaţia mea. Când erau mai puţin de 5 metri între noi şi el venea la fel de hotărât, holbându-se, m-am gândit “ce naiba, n-o fi nebun să mă muşte !”

Odată ajuns în dreptul meu, se ridică în două labe şi îşi lasă amprentele gigantice pe geaca mea gri deschis. Nu părea să aibă vreo intenţie violentă, dar nici nu mă aşteptam să fie aşa de neobrăzat. L-am certat şi l-am trimis în treaba lui, dar mi-a răspuns cu încă o “îmbrăţişare”.

Chiar nu înţelegeam ce are cu mine, că n-aveam mâncare, să zic că era flămând şi îl atrăgea mirosul. Ignora pur şi simplu toţi oamenii care treceau (şi nu erau puţini) şi continua să mă hărţuiască. Oricum mă întorceam să scap de el, iar sărea pe mine. Pur şi simplu făceam piruete pe trotuar, negociindu-mi libertatea cu patrupedul, spre marele amuzament al politehniştilor care veneau de la cursuri.

Dupa ce i-am zis de vreo 20 de ori “nu-i voie” a terminat cu săriturile, dar s-a ţinut după mine tot restul drumului. Adevărata problemă e că în Cluj, trecutul străzii ar putea fi considerat un sport extrem şi nu aveam chef să fiu responsabilă de moartea unui câine amărât, chiar dacă m-a uns din cap până în picioare cu noroi.

M-am întors spre el şi i-am zis de parcă m-ar înţelege : “Bine. Hai să-ţi iau ceva de mâncare.” Am făcut stânga împrejur, îndreptându-mă spre magazin, în timp ce el venea agale în dreptul meu, de parcă îl ţineam într-o lesă imaginară.

Credeam ca odata hrănit, n-ar mai avea nevoie de mine. Greşit! A mâncat şi  apoi m-a condus, ca un gentleman, până acasă, spre groaza mea.

Poate în tot acest timp, scopul lui a fost să mă oblige să folosesc trecerea de pietoni.

Cu cât mă străduiesc să îngrop mai adânc o suferinţă, cu atât mă răneşte mai tare când îmi sfâşie sufletul cu ghearele pentru a-şi face loc să iasă la suprafaţă.

În zile ca cea de azi, oricât de tare aş vrea, nu reuşesc să mă gândesc la nimic frumos şi bun. Îmi pare că fericirea e aşa departe încât n-o cunosc decât din cărţi citite cu veşnicii în urmă.

E ziua în care buzele îşi pierd amprenta vreunui zâmbet, rănile vechi se redeschid şi cicatricile încep să doară.

Suferinţa vine pe furiş şi începe din obraji.  Conştientizez cu tot corpul fiecare gură de aer inspirată şi am impresia că aud zvâcniturile inimii frânte. Suferinţa coboară spre iad şi se termină cu furnicături în vârfurile degetelor.

Pentru o secundă parcă m-aş prăbuşi în mine. Golul din piept reapare şi creşte într-atât încât mă tem să nu mă pierd în el cu totul.

Oamenii mint când spun că timpul vindecă. Timpul acoperă şi ascunde, dar toamna bate vântul…..

[vodpod id=ExternalVideo.882653&w=425&h=50&fv=]