Adia

De un timp incoace sunt la mare cautare asa numitii “crocs”. Ii stiti…Sunt galosii aceia badarani de plastic, in culori tipatoare care se presupune ca sunt foarte comozi, pentru ca iti sta talpa nu stiu cum in ei si au gaurele de aerisire care impiedica piciorul sa transpire.

S-a facut mare tam-tam pentru promovarea lor. Atat de mare incat ai zice ca se vorbeste despre inventarea masinii de spalat automate. Imi amintesc de atunci cum vorbeau doua vecine despre ea: “Iti zic tu, ii un lux. Iti si stoarce hainele singura, nu mai tre le scoti tu si sa le bagi in storcator si sa faci tot o apa in casa. Isi merita banii.”

Ce au asa special crocs-ii astia de apar in toate revistele, de obicei purtati de vedete ca sa ne faca si pe noi, oamenii simpli, sa ii cumparam?

Or fi ei comozi, dar la ce ii porti? Cum arata crocs-ii aia badarani la o rochita simpatica de vara?  Eu daca as vedea vreo fata purtandu-i in combinatia asta as fi sigura ca a pornit de acasa cu niste sandalute frumoase, dar i s-a rupt o bretea si nu a gasit la magazin decat crocs.

Oricum, mi-am promis mie insami ca nu o sa imi cumpar niciodata asa ceva. Ei bine, nu mi-am incalcat promisiunea, dar sunt, de astazi, rusinata posesoare a unei perechi de crocs. Galbeni. Galben-canar.

I-am incaltat de proba si ii port prin casa si prin curte doar ca o alternativa la umblatul descult. Sunt intr-adevar comozi, dar ma amuza trist faptul ca ii vad chiar si atunci cand nu ma uit la ei. Nu am de ales. Pasesc drept, cu capul sus si privirea inainte, dar tot imi acapareaza raza vizuala doua obiecte colorate prea puternic.

Ma simt si arat ca motanul incaltat. Am picioare de copil pregatit sa sara intr-o balta. Pacat ca nu ploua.

Acum inteleg la ce s-au referit oamenii de la L’oreal cand au scris pe cutia de vopsea “Daca nu va puteti hotari intre doua nuante, alegeti-o pe cea mai deschisa.” Ei bine, eu am trecut cu vederea sfatul acesta.

Da, mi-am vopsit parul pentru ca din motive inca neintelese, in fiecare vara devine portocaliu !

Intentia mea era sa ii dau o nuanta placuta si calda de ciocolatiu, dar vorba aia “planul ca tiganul” (si deci, ca parul meu).

Nu stiu exact daca e de vina faptul ca am ales o nuanta prea inchisa sau ca am stat cu vopseaua in par cu 20 de minute in plus, fiind prea captivata de un film, dar am iesit de-a dreptul bruneta. Nu exagerez. Parul meu e negru! Negru ca noroiul. Negru ca cerul gurii unei soacre.

Slava Domnului ca m-am bronzat macar putin, ca altfel as fi aratat ca un cadavru.

Dramatica schimbare s-a petrecut abia azi, asa ca inca nu imi dau seama daca imi place sau nu. Singurul sentiment pe care l-am experimentat a fost socul.