Adia

De cand s-a inventat roata, omul a facut o obsesie pentru noi descoperiri menite sa usureze viata. A urmat o perioada productiva din care au rezultat aparatele electrocasnice, masinile, telefoanele, calculatoarele, si cate altele…Pe urma, omul si-a dat seama ca a gresit. A asigurat semenilor sai tot ce era necesar pentru facilitarea traiului zilnic si a ramas fara ocupatie. Atunci a inceput sa inventeze lucruri inutile precum sosete cu degete, fier de calcat cu telecomanda (playstation-ul tinerei gospodine), deschizator electric de conserve, s.a.m.d.

Ma intrebam intr-o zi ce ar putea urma si mi-a venit in minte un aparat de fotografiat care sa faca abstractie de persoana pe care o pozeaza, de hainele pe care le poarta, de cosul care i-a iesit pe barba si de coafura care i-a esuat si sa-i focalizeze strict sufletul.

Ei bine, daca vreodata s-ar inventa asa ceva si as avea indrazneala sa imi fac o poza, cred ca ar iesi cam asa  :

Sufletul meu e negru si plin de pete. Are urechile ciulite de teama. E flamand de afectiune, de intelegere, de sprijin si de o vorba buna. A avut jigaraie si a fost ars pe nas. Cei ce au facut asta credeau ca il salveaza dar nu au reusit decat sa il stampileze cu amintirea durerii provocata de arsura. Sufletul meu are ochii umezi pentru ca a luat bataie si gura mica pentru ca nu a stiut sa spuna “au!”. E gata sa se tavaleasca la picioarele oricui il mangaie in treacat intre urechi.

Sufletul meu e un amarat de caine al strazii. A pierdut vremea pe la porti straine sperand sa fie chemat in curte. Nu a fost. Si-a luat sarmana inima in dintii bolnavi si a intrat  neinvitat. A fost alungat cu pietre si lovit intr-o labuta. Acum schiopateaza. Nu-i nimic. Nu-i prima data cand schiopateaza.

Sufletul meu stie sa umble si in trei labe.

Vara asta ma intorc la radacini. Cele sufletesti, nu cele trupesti. Semestrul trecut ma simteam ca fiica ploii, simteam ca nu apartin niciunui loc si imi venea tot timpul sa merg “acasa” fara sa imi dau seama ca “acasa” nu mai exista.

Maine se termina oficial primul an de facultate. Caminul e pe jumatate gol si imi pare ca abia saptamana trecuta stateam la coada la cazari.

Anul acesta s-au intamplat multe. Am cunoscut persoane noi. Unele mi-am devenit prietene, altele nu. Am trecut cu bine prin doua sesiuni. Am adormit in sala de lectura. M-am obisnuit sa vad fete ale caror nume nu le stiu in cele mai intime ipostaze. Am trecut prin experiente noi. Am ras, am plans, am iubit, am mintit, am suferit…

Am inteles ca trebuie sa imi gasesc un nou “acasa”. Nu e usor. Ma doare sufletul de parca mi-a murit un prieten bun.

O sa adun zilele de vara in desaga trecutului, una cate una, in locul in care faceam asta in anii in care am fost mai fericita ca niciodata. Da…o sa ma intorc in locul care mi-a slefuit cele mai netrebnice colturi. O sa stau  in preajma persoanelor pe care le iubesc, dar a caror existenta am neglijat-o de un timp incoace. O sa imi gasesc timp pentru lucrurile mici. O sa stau culcata in iarba, cu mainile sub cap si o sa ma uit cum ziua se pierde in noapte, cum  “norul cenusiu imprastie o nuanta de non culoare peste cerul albastru” si cum apar stelele.

Vara asta o sa astept sa mi se usuce de la sine lacrimile pe obraji si o sa pastrez in suflet doar amintirile frumoase ale primului an de studentie….

La prima vedere, iti pare ideala fata cuminte, sfioasa si la locul ei. Intr-un fel ai dreptate, dar mult mai mult decat ai dreptate, gresesti. Oricand o sa crezi ca o cunosti cu adevarat, nu o sa ai in palme decat un capat al firului de ata care duce spre sufletul ei. Ca sa ajungi la celalalt capat trebuie sa fii cel putin extraordinar.

Ea e o persoana a contrastelor. Nu o sa stii niciodata ce se ascunde in spatele ochilor mari si frumosi, cu genele cele mai lungi si arcuite pe care le-ai vazut vreodata. Sa nu te uiti la ei prea mult, pentru ca o sa ajunga sa te bantuie precum o fantoma palida dintr-o carte al carei titlu l-ai uitat.

Da, o sa ti se para ca ochii ei pot zambi fara gura, si o sa ai dreptate. Delicatetea gesturilor ei o sa te hipnotizeze, dar nu te sfii sa o studiezi indelung – e prea visatoare ca sa observe.

Am incercat sa nu spun ca “e o persoana deosebita”, pentru ca asta e parerea mea despre toti cei carora le-am oferit un loc special in sufletul meu, dar cliseul acesta e atat de valabil in cazul ei, incat nu ma pot abtine. E o persoana deosebita! Se bucura de viata la fel cum se bucura insetatul care gaseste un izvor in desert.  Lucrurile pe care majoritatea oamenilor nu le observa, au pentru ea o importanta nemarginita. O incanta fiecare apus si rasarit, fiecare zi de vara, fiecare stea de pe cer, fiecare picatura de ploaie care nu o atinge o doare…

Uneori viseaza cuminte la copilasi cu parul cret, alteori la motociclete zgomotoase, tatuaje si geci de piele. Daca o cunosti, inseamna ca sunteti prieteni. Felul ei de a fi atrage oameni din toate sortimentele si toti o vor in preajma lor. Daca vreodata s-ar hotari sa intre in politica, ar fi singura persoana din acest domeniu despre care nimeni nu ar vorbi urat. Cum de ce? Pentru ca e o persoana deosebita, nu v-am spus? Nu ar fi niciodata nepoliticoasa sau rautacioasa cu cineva. Necuratul insusi ar primi, eventual, o privire uracioasa din partea ei pentru toate relele pe care le-a savarsit.

M-am gandit mult la pseudonimul ei si in sfarsit am ajuns la “Lorelay” din “Gilmore girls” pentru ca nu imi pot imagina o asemanare mai buna. Nu mi-e greu sa inchid ochii si sa o vizualizez pe ea peste 20 de ani. Acelasi chip frumos, cald si iubitor, aceleasi dansuri timide ale gesturilor, acelasi par incredibil…Probabil ridurile din jurul gurii o sa ii fie putin mai accentuate, din cauza zambetului prietenos omniprezent. Stelutele de ras din privirea ei o sa isi pastreze intensitatea, iar pe sub perdeaua genelor dese o sa se vada aceleasi tarantule de pe fundul marii, care vor sa fie ochii ei.

Baiatul care o sa ii castige inima s-a nascut, probabil sub cea mai norocoasa stea. Insa, cel mai mult ii invidez pe micutii care o sa ii spuna “mama”. Ei nu o sa o auda niciodata spunand “Nu face asta, e periculos”, ci mai degraba “Distractie placuta!”, sau si mai probabil “Vin si eu! “.

Ca si pe Lorelay Gilmore, o vad pe ea pictand peretii camerei pentru a indulci atmosfera, o vad realizand cu mainile ei cele mai frumoase si neasteptate cadouri, o vad sarbatorind zile obisnuite de joi cu entuziasmul pe care numai Craciunul il poate aduce cu sine, o vad dansand pe cele mai inalte tocuri pana dimineata, singura, la un chef plictisitor, la care nimeni nu se distreaza in afara de ea.

O sa faca deseori lucruri dintre cele mai stranii, dar nu iti dai seama de ce nu poti sa o consideri nebuna. O sa privesti fascinat cum decupeaza bucati din noul covor, din motive doar de ea stiute si o sa fi tentat sa ii oferi ajutor.  Nu te stradui sa intelegi de ce isi doreste cu ardoare un caine husky, in timp ce pisicile o inspaimanta – au incercat si altii.

Nu, dragii mei. Lorelay a noastra nu batjocoreste clipele pretioase pe care fiecare zi ni le pune, generoasa, in stapanire. Ea stie sa faca limonada dulce din cele mai acre lamai ale sortii. Orice moment petrecut in preajma ei iti imbogateste sufletul mai mult decat orice carte citita.

“Lorelay” insasi e o lectie de viata. Fa cunostinta cu ea. Invat-o. Nu o sa te intorci neschimbat.

Daca tu nu ma pedepsesti, are universul grija de asta.

Am uitat cand m-am simtit ultima data atat de rau ca azi. Fizic vorbind. M-am trezit cu o greata asa de puternica, incat aproape ca am invidiat toate femeile insarcinate care au stomacul sensibil. M-am zis ca probabil din cauza foamei, si o sa imi treaca de indata ce mananc ceva. Big mistake!  Imaginea, si mai ales mirosul mancarii mele preferate m-a intors cu totul pe dos.

Mi-am petrecut ziua intinsa pe covorul din camera mea, scancind ca un catel adoptat in prima zi la noua familie.

Aproape mi s-a facut dor de perioada din copilarie, cand un stranut amarat era in stare sa provoace panica in casa noastra, transformandu-ma in biata copila muribunda, carora toti ii faceau pe plac.

Nici nu stiu cand a intervenit schimbarea. Intr-adevar, am devenit un “om mare”, dar chiar si cel mai mare om ar trebui privit cu ingrijorare cand se zgribuleste amarat, ghemuit la picioarele patului.

Credeti ca am fost binecuvantata cu acea privire astazi? Nicidecum. Nici nu au aruncat un picajit de “saraca de tine” in directia mea. In schimb, mi s-a comunicat tare, destul cat sa acopere clantanitul dintilor mei de iepure traumatizat, ca trebuie sa merg sa cumpar paine. Am raspuns cu o privire de dusman incatusat si mi-am continuat repertoriul clantanitor.

Am luat  “micul dejun” pe la opt seara, dar firimiturile ingurgitate nu mai conteaza, intrucat nu se mai afla in stomacul meu.

De cate ori am crezut ca incep sa imi revin, m-am simtit apoi de patru ori mai rau ca inainte. Acum, parca, parca e mai bine, sa nu vorbesc intr-un ceas rau.

Spiritualiceste, simptomele sunt aceleasi.