Adia

Ştii cum, atunci când eram mici, aveam obiceiul să repetăm acelaşi cuvânt, repede repede, de nenumarate ori, până când ni se încâlcea în gură şi în minte şi  brusc ni se părea străin şi ciudat, de parcă nu mai ştiam ce înseamnă şi cum se pronunţă ? Sigur, nu am fost mici deodată, şi nici nu ne cunoşteam pe atunci, dar mă gândesc că ai făcut şi tu asta, măcar odată.  Sau poate o să-mi zâmbeşti ironic, dar cu drag, şi-o să-mi spui că tu, spre deosebire de mine, ai fost un copil normal, aşa cum faci de cate ori iţi povestesc vreo porcarie.

În fiecare zi îţi spun de atatea ori că mi-e dor de tine, folosind mereu aceleaşi cuvinte, încât probabil  nu îţi mai dai seama ce înseamnă. Înseamnă, iubitule, ca îmi simt tot timpul palmele goale, în absenţa obrajilor tăi, pe care să-i cuprind înainte să te sarut. Mi-e dor sa îmi respiri pe buze, ca să mă gâdili, iar eu, prefăcându-mă enervată, să mă scarpin pe barba ta.

Deşi a trecut atât de mult timp, înca sunt surprinsă în fiecare noapte când mă bag în pat şi îţi caut degeaba picioarele calde, ca să le cuibăresc pe ale mele între ele, ca apoi să le retrag vinovată, gândindu-mă că o să-ţi fie frig din cauza mea.  Tu să-mi ghiceşti intenţia şi să mă strângi mai aproape de tine, ca să mă încalzeşti toată, înainte sa adorm.

Uneori îmi lipesc privirea de tavan vreme de veşnicii întregi, pentru că dacă mi-aş înclina capul în stanga sau în dreapta, aş fi dezamagită să nu întâlnesc umărul tău şi să mă uit la tine peste el, apoi să-ţi zâmbesc degeaba, iar tu să te apleci, să mă săruţi pe frunte. Te simt, să ştii, atunci când crezi că dorm şi îmi dai părul din ochi, încet şi grijuliu, ca să nu mă trezeşti. Te simt, dar tac, pentru că-mi eşti drag atunci când uiţi să faci pe durul, crezând că nimeni nu te vede. Şi dimineaţa, când mă acoperi până la gât, iar eu îmi întredeschid, leneşă, ochii, tu-mi zâmbeşti cald, fiind convins că-mi era somnul prea dulce ca să-mi mai amintesc ceva după ce adorm la loc. Îmi amintesc iubitule, întotdeauna.

Mi-e dor … mi-e dor să stau întinsă deasupra ta, în timp ce-ţi plimbi degetele pe spatele meu gol, eu să întreb dacă nu-ţi sunt grea, iar tu să-mi spui că-ti sunt perfectă.

Îmi lipsesc lucrurile mărunte,  tachinările şi luptele pe care te prefaci că mă laşi să le câştig, ca apoi să asculţi indulgent cum mă laud că sunt şireată şi că tu degeaba eşti mare şi tare. Mi-e dor să te muşc de nas, apoi să-ţi spun maliţioasă că e crocant, în timp ce te abţii vitejeşte de la a-ţi răzbuna durerea. Mi-e dor să te gâdil în talpă, ca să mă prăpădesc de râs, văzându-te cum îţi ridici picioarele, unul câte unul, ca un cocostârc nerăbdător.

Mi-e dor să-ţi îngropi faţa în părul meu şi să-mi spui că miros a vara, în timp ce mă strângi în braţe nu atât de tare pe cât ai vrea.

Mi-e dor de tine ! Acum ştii ce înseamnă asta ?

- Pentru asta trebuia sa vin ?

- Da.

- Super.

- Ce e ?

- Pai, era sa cad pe scari din cauza ta !

- Din cauza mea ??! Ce ti-am facut eu, domnule, ma rog ?

- M-ai grabit !

- Nu ti-am zis niciodata sa te grabesti.

- M-ai grabit, si puteam sa-mi rup gatul pe scari din cauza ta.

- Ti-am lasat doar un offline in care iti ziceam sa vii odata, pe care l-ai vazut abia cand ai ajuns acasa, asa ca in timp ce erai pe drum nu stiai de el, deci n-am nici o vina ca era sa cazi.

- M-ai grabit inainte sa plec.

- Nu-i adevarat, n-am zis nimic !

- Ai zis ca ma astepti in pat. Pentru mine, asta a insemnat “grabeste-te”.

Am revenit în sfârşit la nava mamă, dupa un sfert de vară petrecut în Străinezia. A fost frumos, foarte frumos, chit că am venit mai albă decât m-am dus, asa ca degeaba  am fost atât de mândră de pseudo-bronzul meu.

După ce o lună întreagă am fost şase femei sub acelaşi acoperiş, acasă mi se pare cam pustiu, cam linişte şi cam  straniu faptul că pot să intru în baie oricând vreau eu, fără să recurc la trucuri ieftine. Săptămâna trecută, de exemplu a trebuit sa ţip de după uşă “sângerez pe hol!!” ca să iasă domnuca mea în grabă, machiată la un singur ochi, de arăta ca un raton chior. Evident, am minţit, dar făceam pe mine, se cereau măsuri extreme.

Ei, n-am apucat să mă simt de-a casei  decât o zi, că m-am dus să fiu străină în ţara mea, la o nuntă de unguri, unde erau 16 români. I-am numărat, da, atât de tare m-am plictisit. Puteam să-mi duc şi o carte. Am auzit melodii de la Beatles cântate în maghiară, o experienţă pe care nu vreau să o repet prea curând.

Pe lângă asta, sunt foarte mândră de mine pentru că am rezistat întreaga nuntă pe tocuri de 15 cm şi mă umflam în pene de câte ori vedeam pe câte una că se descalţă sau că-şi schimbă papucii. Bine, faptul că acum mă miorlăi de fiecare dată când păşesc desculţă e doar un detaliu din culise.

O zi frumoasă să aveţi, dragilor !

Ar fi trebuit să plec, ştiu, eram în întârziere. Dar n-am rezistat. Era frumos, incredibil de frumos, şi-am vrut să fac parte din acea frumuseţe. Oamenii păreau să fii fugit de întuneric şi mirosea a nesfârşit şi a libertate.

Fără să stau pe gânduri, am intrat în apă în timp ce valurile se izbeau de picioarele mele. Rochia mi s-a udat şi mi s-a lipit de piele. Nu…hainele nu îşi aveau locul în peisaj, aşa că m-am întors pe mal şi am renunţat la toate.

Înotam înspre larg şi nimic nu mai părea să conteze. Marea se înălţa spre cer şi cerul se apleca spre mare. Lumea începea în albastru şi se sfârşea în purpuriu. Singura lumină venea de la lună, care era mare şi portocalie aşa cum o iubesc.

Pluteam…şi toate grijile mele pluteau alături de mine, în loc să-mi stea pe umeri încercând să mă sufoce. S-au întins pe întreg infinitul mării, într-un strat atât de fragil încât povara lor a uitat să mă obosească.

Totul era apă şi întuneric şi libertate. Momentul era aproape perfect, iar eu eram aproape fericită.

Am fost în două accidente de maşină în viaţa mea. Pe unul l-am provocat şi pe celălalt nu mi-l amintesc prea bine, că eram mică şi s-a întâmplat în drum spre spital, unde mergeam să mă opereze, dar asta-i altă poveste.

Oricum, astăzi era cât pe ce să experimentez altul, dar nu cu maşina, ci cu autobuzul. Vă zic, şi prin Cluj e plin de şoferi care te fac să te simţi fie ca într-un parc de distracţii, fie ca un sac de cartofi într-o remorcă, dar ăsta exagera de-a dreptul. Doamne fereşte să fii încetinit în curbă sau în sensul giratoriu, nici vorbă de aşa ceva ! Ne înclinam toţi ba în stânga ba în dreapta, de parcă ar da cu pietre după noi şi trebuie să ne ferim. Ba mai făceam şi câte o plecăciune de nevoie când punea frână brusc, să nu ia maşina din faţă ca pasager.

Pe cuvânt, avea un stil de a conduce, încât dacă eram într-un film şi l-ai fi oprit poliţia, ar fi arătat disperat către o femeie însărcinată, care ţipă cu faţa crispată de durere şi ar fi zis “Please sir, my wife is having a baby!”

M-am întors spre o prietenă să o întreb dacă mi se pare mie sau conduce extrem de violent, dar n-am apucat să scot decât primele trei cuvinte că mi-a şi fost închisă gura de o zguduitură puternică – ne-am izbit de o bordură ! – şi împreună cu părerea mea, m-am prăbuşit, eu peste cineva şi altcineva peste mine. Am luat şi un cot în coaste, mulţumesc frumos !

Credeţi că s-a învăţat minte ? Fix pix ! Restul drumului m-am priponit în scaunul din faţă de câte ori lua câte o curbă, ca să rămân pe loc pe cât posibil.

Cine ştie, poate aici nu-i pune să-şi facă testarea psihologică atunci când se înscriu la şcoala de şoferi.