Îmi aduc aminte prima dată când am văzut o bocitoare. Eram la înmormântarea străbunicului meu şi am fugit cu prima ocazie la mama şi i-am spus “Este o babă nebună care cântă !” Şi cânta femeia cu jale, cu lacrimile împreunându-i-se pe bărbie despre cum “te-ai dus Niculiţă, ţi-ai pierdut cheia vieţii şi ai lăsat-o pe Lenuţa a nimănui….”
Nu prea are legătură cu faptul că azi e ziua mea, dar parcă puţin, doar puţin, cântecul de “La mulţi ani” jeleşte anul ce a trecut cu ajutorul unor bocitoare mai tinere care primesc în loc de colivă tort.
Sumbru, ştiu, dar asta-i perioada din an în care mă transform dintr-o persoană roz şi ţopăitoare în una sardonică şi cu ochi de raton. Uit în fiecare an să nu mă machiez şi mă trezesc mereu plângând dintr-un motiv sau altul, sau pur si simplu plângând.
Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care ziua naşterii conta doar prima data. Acum, an de an mă văd obligată să sărbătoresc faptul că exist în continuare. Aduc mai degrabă un omagiu zilei, decât mie ca persoană. Eu exist în fiecare zi. Data de 12 decembrie, o singură dată.
La mulţi ani 12 decembrie ! Mi-aş dori să nu te mai dezamăgesc în fiecare an.
